Fereastra închisorii / Capacitate sau incapacitate?

Numit oarecum pompos, aşa numitul examen de capacitate pe care trebuie să-l susţină adolescenţii nu este altceva decât una din multele dovezi ale ruinei învăţământului românesc de astăzi.
Nu discutăm acum despre sistemul pervers, dual şi imoral deopotrivă, care sufocă normalitatea şcolii şi anume necesitatea medi­taţiilor infinite care trebuie să suplinească vidul pedagogic din şcoala de zi cu zi.
Nu zăbovim nici asupra ghiozdanului de culturist pe care trebuie să-l poarte în spate şcolarul precum o cruce, nici asupra faptului inuman al unei zile de şcoală, cu nu mai puţin de 7 ore de cursuri pentru un copil de 14 ani.
Nici asupra multor dascăli fără vocaţie şi lipsiţi de putinţa exemplului personal, trataţi social precum nişte muncitori necalificaţi.
Nu filosofăm nici despre termenul imbecil de cadru didactic, care exprimă minunat limbajul de lemn şi viziunea tip Anton Makarenko, care sufocă încă mintea unor mai mari ai educaţiei naţionale.
Copilăria, inocenţa şi misterul exis­ten­ţial sunt chestiuni străine şcolii. Nu mai vorbim de devenire existenţială sau exerciţiul valorilor autentice.
Sigur, e inutil să amintim de rezulta­tele la testele Pisa, de obsesia comu­nistă şi grandomană pentru olimpici în contrast cu numeroşii analfabeţi funcţionali din educaţia generală, de miniştrii care se chinuie să sufle o vorbă inteligibilă.
Nu are mult rost să repetăm la infinit faptul că pruncii noştri învaţă la şcoală atât de multe aiureli şi lucruri fără înţeles.
Inutilitatea şi absurdul sunt atât de dese în curricula şcolară cotidiană încât au devenit o regulă în sine.
Obligativitatea diformă pentru mate­matică sau alte lucruri exacte chinuie multe destine de copii, care nu au nici un fel de chemare spre această obsesie maladivă de impunere a unei pedagogii de tipar sovietic.
Pe lângă faptul că este evident necons­tituţional şi lipsit de normalitate educa­ţională, fetişul acesta patologic al matema­ticii a devenit o închisoare pentru copiii care iubesc alte dimensiuni ale vieţii.

Dincolo de toate aceste preliminarii, dacă lecturaţi subiectele de anul acesta de la acest aşa-zis examen de capacitate veţi avea imaginea prostiei în care se scaldă, la limita înecului, învăţă­mântul mioritic.
Nu exagerez cu absolut nimic când spun că al meu copil nu are şansa unei educaţii frumoase şi utile în paradigma de azi a şcolii.
Orice notă ar lua la acest jalnic şi abuziv examen, în care pasiunea sa pentru istorie şi teologie nu contează deloc, precum şi nici aspiraţiile sale existenţiale de filon umanistic, tatăl său îl va încuraja în drumul său non-matematic.
Confesiunea asta e cu atât mai veritabilă, cu cât vine din partea unui fost dascăl care preţuieşte atât de mult educaţia încât a plecat la închisoare pentru a o descoperi pe cea adevărată.
Deci, capacitatea copiilor o murdăriţi cu incapacitatea voastră, a celor care ţineţi şcoala într-o promiscuitate educaţională de nedescris.