Fereastra închisorii / Câinele din om şi măsura fiinţelor

Există un numeros public care suferă de o boală stranie şi alienantă, de zeificare psihologică a unui animal, care, de altfel, este nevinovat în sine şi reprezintă un partener existenţial util, loial şi tradiţional al omului. Este de vorba de câine. Pe care mulţi semeni de-ai noştri se grăbesc să-l aprecieze chiar înaintea omului.

Cică, deoarece câinele nu-şi critică şi nu-şi trădează niciodată stăpânul, acceptă necondiţionat orice din partea acestuia, ba mai mult e în stare şi de sacrificii pentru creatura superioară pe care o serveşte. Tot aceştia spun, în chipul cel mai smintit, că omul nu s-ar ridica la această măsură de credincioşie personală, sens în care trag imediat concluzia otrăvită: e mai de preţuit un câine decât un om.

Explicaţia smintelii e simplă şi teologică: câinele, prin natura comportamentului său faţă de stăpânul său, nu face altceva decât să aducă în prim planul relaţiei cu omul ce este mai periculos pentru acesta: mândria, vanitatea, orgoliul. Astfel, omul nu înţelege că este vorba doar de un animal limitat, ci crede că acesta îi validează calităţile individuale. Astfel, dacă stăpânul e prost, câinele îi dă de înţeles că e de fapt deştept, dacă e zgârcit şi rău, câinele îl asigură că e darnic şi bun, dacă e lipsit de milă şi slab, acelaşi câine îl face să creadă că e filantrop şi puternic. Cu alte cuvinte, câinele îi face de fapt omului, care este captiv acestei relaţii, cel mai mare rău: îi dă senzaţia falsă a transformării, psihologic vorbind, slăbiciunilor în virtuţi şi astfel îl îndepărtează de ceilalţi oameni, care nu sunt dispuşi să livreze necondiţionat şi permanent doar mesaje pozitive de acceptare şi supunere.

Ori, cel mai de preţ dar din partea unui prieten adevărat, care nu poate fi decât tot un om, este ajutorul dat spre lupta cu patimile firii umane căzute, chiar cu preţul criticii şi neînţelegerii. Ori chiar al conflictului şi durerii.

Cred că locul firesc al câinelui este în curte, nu în casa omului, desigur în cuşcă şi în lanţ dacă este periculos pentru ceilalţi oameni, la stână, la operaţiuni de salvare, la tot ce este pe măsura statutului său de animal. Fiindcă asta e menirea sa firească: ajutorarea omului. Nimic mai mult.

În nici un caz locul câinelui nu este în inima omului, înlocuind alţi oameni.

Cei ce nu înţeleg, vor da socoteală. Fiindcă nu respectă legea lui Dumnezeu. Un om care iubeşte un câine mai mult decât pe un semen de-al său e în afara normalităţii. Din nefericire, nu sunt deloc puţini. Poate cândva, spre smerirea lor, Dumnezeu le va lua cuvintele şi le va da lătratul, apoi îi va coborî în patru labe. Vor putea să dea şi din coadă, împreună cu prietenii lor. Chiar se vor putea gudura pe lângă oamenii care cred că se trag din maimuţă.