Fereastra închisorii. Bunul samaritean

Când ai o încercare de viaţă şi de moarte cauţi ajutor la semenii tăi.
Sau măcar îl aştepţi.
Nu discutăm acum de miracolele pe care le face Dumnezeu în existenţa noastră, în iubirea şi mila sa nemărginită.
Ne uităm doar la oameni.
Într-un astfel de moment de mare cumpănă surprizele sunt uriaşe.
Nimic nu e simetric sau raţional.
Oamenii pe care i-ai ajutat cel mai mult sunt indiferenţi sau chiar iau viteză în direcţia opusă.
Alţii încearcă să te mângâie puţin, dar le trece repede.
Cei care stau de o viaţă lângă tine, care ar trebui să te înţeleagă profund şi imediat, se fac că plouă.
Fiecare îşi vede de perspectiva sa personală şi măruntă.
Greu, infinit de greu, să găseşti prieteni capabili de jertfă.
Sau care să considere că ce ţi se întâmplă ţie li se întâmplă de fapt şi lor şi că au datoria să lupte alături de tine până la capăt.
În general, dezumanizarea şi superficialitatea existenţială i-a copleşit pe oameni.
Lipsa de sensibilitate la suferinţa aproapelui este semnul cel mai veritabil al înstrăinării de Dumnezeu.
Iar ajutorul sufletesc cel mare îl primeşti de acolo de unde nu te aştepţi.
De la un om cu care te-ai văzut de cinci ori în viaţă, aflat la mii de kilometri distanţă, departe în fiordurile norvegiene.
Dar cu care ai legat o prietenie atât de adâncă şi solidă, încât ai senzaţia că e tot timpul lângă tine.
Şi de la care ai simţit atâta iradiere afectivă, mai multă decât de la toţi apropiaţii tăi la un loc.
Fata unui pescar norvegian, crescută în fiorduri şi călită în pescuitul dur din Marea Nordului.
Cu un caracter uriaş şi un rafinament uman desăvârşit.
De fapt, de la prima noastră întâlnire totul a fost foarte subtil.
Aveam impresia că suntem doi fraţi rătăciţi la naştere, care ne-am regăsit după 40 de ani.
Acesta este bunul şi adevăratul meu samaritean.
Fata unui pescar norvegian.