Fereastra închisorii. Boschetarul

Fiind în închisoare de aproape 20 de ani, cunosc bine această specie.
Nu am blamat-o niciodată, din contră.
Ultima experienţă impresionantă am avut-o la Lisabona, în iarnă.
Foarte mulţi oameni ai străzii, înveliţi în cartoane, flămânzi, neputincioşi şi deznădăjduiţi.
Pe lângă care semenii lor treceau indiferenţi, uneori chiar scârbiţi.
Puţini se gândesc că oricând şi oricine poate ajunge lângă ei, printre ei, ca ei.
La fel cum pasul dintre o parte şi alta a gratiilor închisorii poate fi unul neaşteptat de simplu.
Cine crede că e etern doar în partea luminii, va cunoaşte primul umbra.
Cine e smerit, va fi ferit.
Dar să revenim la boschetari.

Mă sună plângând cineva foarte drag care trebuia să-şi lase copilul, la fel de drag mie, pe mâna unui chirurg străin, pentru o operaţie cumplit, cumplit de complicată.
Unsprezece ore de incredibile manevre medicale, în care viaţa şi moartea nu mai ştiu una de alta.
O întreb pe mama copilului de ce plânge?
Îmi răspunde că, la prima vedere, chirurgul italian care urma să
o­pereze copilul arată ca un boschetar.
Atunci mă luminez şi îi replic că e minunat. Că sigur e omul lui Dumnezeu şi va salva fetiţa.
Fiindcă oamenii înalţi, unici şi sensibili, arată foarte modest.
Anvergura şi puterea lor inte­rioară nu are nevoie nici de haine, nici de farduri.
Hristos şi Maica Domnului nu se întrupează, când vin în lume, decât în oameni simpli.
Chirurgul. Boschetarul. Omul lui Dumnezeu.