Fereastra închisorii / Bloaja

Unul din prietenii mei are un cumnat din Ţara Lăpuşului. Mai precis din Ungureni. Plecat de mulţi ani în Spania, omul trăieşte şi acum cu nostalgia verilor din copilărie petrecute în Bloaja. Unde avea o casă de vară din lemn, un grajd şi 8 hectare de pământ şi pădure. În fiecare vară urcau din sat la munte, cu toată familia, pentru a trăi ca în vremurile imemoriale.

Nu mai fusese de vreo 5 ani pe acolo, iar dorul era tot mai apăsător. Cu două zile înainte de a se reîntoarce în Spania îşi învinge neputinţa şi se hotărăşte să se întoarcă la locul faptei. Zis şi făcut. Ne îmbarcăm patru amici într-o maşină de teren, cu slană, ceapă şi horincă şi o luăm  pe vale în sus.

Ajungem la locul cu pricina şi ne frecăm la ochi. E de nedescris în cuvinte. În faţa noastră se înalţă tainic Şatra, iar de jur împrejur se perindă panoramic colinele Ţării Lăpuşului, cu poieni şi păduri mirifice.

Facem focul şi până apare jarul ne minunăm de cum au rezistat căsoaiele, cum le spun lăpuşenii la casele de vărat, unde se mutau în vremea fânului şi a păstoritului. Construite din lemn, aşezate pe piatră şi acoperite cu draniţă, încă sunt trainice deşi au trecut multe ierni peste ele.

Scufundată între Şatra şi Gutin, Bloaja e locul perfect pentru fuga de lume. Liniştea şi cerul de acolo te bucură ca nimic altceva. Parcă şi focul arde altfel, iar slana făcută la jar, precedată de o gură de horincă şi înfulecată cu o ceapă bătută ca pe vremuri, e precum un ritual iniţiatic.

Nu ştiu cum a trecut o zi întreagă aşa repede. La venirea serii nu ne venea să plecăm. Cu greu, cu jale şi cu promisiunea reîntoarcerii am coborât în lume.