Fereastra închisorii / Binecuvântări şi blesteme

Nu mai e nici un mister faptul că ţara noastră are parte de multe binecuvântări. Desigur, toate de la bunul Dumnezeu. Doar dacă ne gândim la nemaipomenitul tezaur natural cu care ne-a fericit Cerul şi e suficient.

Însă, avem parte şi de ceva blesteme. Desigur, toate de la oameni. Unul dintre acestea, parcă de neînlăturat, în pofida multor viteji sau caraghioşi care au tot promis că vor birui demonii rutieri, sunt drumurile.

Eu beneficiez cu plinătate de unul dintre deja legendarele drumuri ale Maramureşului. Legendar prin starea catastrofică, emblematic prin nepăsare, celebru prin neputinţa celor care tot au vorbit şi vorbesc despre el, dar nu îl mai termină. Sau aproape că nici nu    l-au început. De fapt l-au stricat mai tare. Pe bani europeni. Nimeni altul decât drumul Baia Sprie - Bârsana.

Pe mine, acest drum, frumos de altfel prin împrejurimile sale atât de dragi mie, pe care îl parcurg aproape zilnic între Cavnic şi Baia Sprie, a încercat să îmi ia viaţa la propriu cu ceva ani în urmă. În ziua în care am avut accidentul grav de maşină cu pricina, produs exclusiv din cauza stării acestui drum, în exact acelaşi loc înţesat de tot felul de crăpături, aluviuni, gropi tip văgăună şi alte minuni din astea rutiere de ale noastre, au mai păţit-o patru alte maşini şi nu ştiu câte fiinţe umane aflate în ele.

Mai mult, acest drumeag stricat rău este acum schimonosit din Cavnic până în Şurdeşti de mizeria şi pângărirea create de aşa-zisele microhidrocentrale despre care am scris cu altă ocazie (numite MHC- adică mizerie, hidoşenie şi chin ecologic pentru văile montane).

Cineva, care m-a scos din cascada în care aterizasem pentru a nu lovi altă maşină după ce a mea aproape decolase de pe drumeagul cel plin de capcane, mi-a sugerat că ar trebui să dau în judecată administratorul drumului. N-am făcut-o cu gândul că ceva bine tot se va întâmpla pornind de la suita de accidente din acel loc. N-a fost să fie.

Dacă mergi din Borşa spre Bucovina nu poţi să te minunezi de ce plaiuri splendide vezi, fiindcă drumul e absolut sinistru. Dacă mergi pe atât de frumoasa Vale a Cernei, pornind din Băile Herculane, drumul îţi încearcă serios limitele maşinii. Dacă mergi pe fabulosul Transfăgărăşan, observi că deşi drumul a fost deschis oficial la 1 iulie, în loc să fie pregătit până la acea dată, nişte inconştienţi l-au raşchetat de la Bâlea Cascadă până pe la Piscul Negru, obligând maşinile să danseze pe marginea prăpastiilor, iar acolo unde au apucat să asfalteze prin cârpire drumarii au lăsat zoaie de bitum dezagregat.

Dacă te urci pe penibilul segment de autostradă Sebeş-Sibiu după câţiva kilometri trebuie să te dai jos pe drumul vechi ca apoi să te urci din nou pe o autostradă care, deşi nouă, e pe alocuri denivelată şi pe anumite porţiuni atât de înclinată, încât trebuie să strângi bine de volan ca să nu te îmburzi.

Şi multe altele. Şi ceva şef mare de la drumurile naţionale delira, nu de mult, că în 2020 vom trece munţii pe două autostrăzi, pe Valea Oltului şi pe Valea Prahovei.

Ce să mai zici? Decât că unele drumuri chiar par blestemate. Ciudat, chiar alea care străbat cele mai frumoase peisaje ale ţării. Că doar ne tot lăudăm cu potenţialul nostru turistic. Doamne ajută-ne şi fă nişte minuni cu drumurile noastre. Că de la oameni puţină nădejde.