Fereastra închisorii. Ascensiunea

Viaţa e ca o ascensiune pe mun­te.
Pe unul foarte înalt.
Fie că este un optmiar din Hymalaia, fie cel puţin un vârf de peste 6000 din fabuloşii Anzi Cordilieri.
Dar să zicem că plecăm pe Dhaulagiri, la 8167 metri deasupra mării.
Jos, la plecare, toţi prietenii sunt cu tine. Şi îţi dau asigurări că vor rămâne.
Începem să urcăm.   
Apar greutăţile şi oboseala.
Cei mai slabi te lasă încă de aici.
Pe la 5000 de metri altitudine e tot mai puţin oxigen.
Alţii o iau la vale, spunând că nu mai au aer.
Unii măcar te salută, alţii pur şi simplu dispar cu tot cu laşitatea lor.
Pe la 7000 de metri ai surprize.
Începe angoasa, deznădejdea.
Cul­mile nu mai sunt numai alpi­ne, sunt şi ale disperării, vorba lui Cioran.
Şi vezi cum cei în care aveai cea mai mare încredere, pe care-i ştiai neînfricaţi, te părăsesc unul câte unul.
Poate mai rămâne unul singur. Chinuit şi acela.
Dar cel mai bun prieten.
La 8000 de metri chiar rămâi pe cont propriu.
Cu respiraţia întretăiată, în genunchi, agonizând.
Dar continui să urci chinuit, să te târăşti spre vârf.
Fiindcă totuşi nu eşti chiar singur.
De acolo, de la peste 8000 de metri, nu mai sunt oameni.
Doar Maica Domnului mai e cu tine.
În vârf te aşteaptă Hristos.