Fereastra închisorii / Amurgul pădurilor

Am mai scris despre păduri, pe măsura iubirii şi recunoştinţei pe care le-o port mereu în inimă. Nu ar fi primul, dar ceresc sublim pe care oamenii îl batjocoresc cu o ferocitate ce ţine de patologia profundă a rapacităţii, împingând pădurea română într-un amurg nedrept.

Spuneam cândva că instituţiile anticorupţie ar trebui să aibă o secţie specială dedicată bandiţilor forestieri. Îndeosebi cei în costum şi cravată, care fură organizat pădurea din depărtare, din mijlocul urbanităţii. O fură din hârtii, fără a se gândi că şi acele aşternuturi ale corupţiei scrise, în care ei, tâlharii pădurilor, îşi strecoară mafiotismul, sunt făcute tot din copaci. Poate aşa se răzbună în mod disperat pădurea, prin capcana hârtiei.

Iată că deşi procurorii anticorupţie nu sunt constituiţi încă în secţii forestiere îşi fac treaba. Aceştia însă au doar o misiune reactivă, iar cei care ar trebui să o împlinească pe cea preventivă sunt în continuare letargici şi ineficienţi.

Poate că ar trebui legiferată un soi special de condamnare pentru cei care batjocoresc şi fură pădurea: să nu mai poată intra niciodată în ea, să stea în soare în mijlocul câmpiei fără acces la umbra copacului, să nu poată să se încălzească cu lemne, să stea în preajma eşapamentelor fără a putea respira aerul regenerat de copaci, într-un cuvânt, să fie decuplaţi existenţial de la toate beneficiile pădurii. Pe care o distrug sistematic cu neruşinare.

Îmi amintesc cât de uimit şi fericit în acelaşi timp am fost când am văzut cum respectă norvegienii pădurea şi în general tot ce se subsumează conceptului de natură. De fapt, însăşi creaţia lui Dumnezeu.

Nu sunt atât de credincioşi ca noi, dar au o grijă deosebită şi smerită faţă de creaţia divină. Venind cu avionul din Amsterdam către Oslo, după ce am ajuns deasupra Norvegiei, vedeam doar nesfârşite păduri. Avionul cobora spre aterizare, dar pădurile erau tot sub noi şi mă întrebam unde vom ateriza. Până la urmă, într-o poiană ceva mai mare, care găzduia cu generozitate aeroportul. Oriunde ne-am mişcat în Norvegia, grija faţă de mediu era ceva firesc. Iar natura nu le-a rămas datoare. Sunt cei mai bogaţi din Europa, fiindcă natura le-a răsplătit decenţa ecologică cu uriaşe rezerve de petrol.

A căror beneficiu pleacă pentru grija viitorului spre fondul suveran norvegian, adică spre poporul norvegian. Însă mulţi din aceşti bani se întorc spre binele pădurii, muntelui, mării. Şi nu numai a lor. Ci şi a noastră dacă dorim, prin fondurile norvegiene puse la dispoziţia celor care vor să construiască binele, oricare ar fi el.

Noi nu suntem în stare să le oferim copiilor noştri încă certitudinea speranţei că tezaurul natural uriaş cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu le va rămâne şi lor. Dar suntem foarte credincioşi. Oare?