Fereastra închisorii / Allegria!

Acum doi ani mă aflam în Malta, la un curs foarte interesant despre educaţia în închisori. Deşi departe de ţară, telefoanele nu conteneau să sune. Diverse probleme de serviciu, multe la număr şi deseori complicate de frica iraţională a unor colegi de a lua decizii şi asuma responsabilităţi. Cunoscuta paradigmă românească a tătucului care trebuie să le ştie şi descurce pe toate, chiar dacă e vorba de chestiuni mărunte.

Probabil că eram mai îngândurat şi nu foarte atent şi politicos cu partenerii de curs, din diverse ţări ale Europei. Sergio, un italian simpatic şi mereu vesel, cu care mă împrietenisem din prima zi, mă privea compătimitor, nedumerit de discuţiile frecvente cu cei de acasă şi de nervozităţile asociate acestora.

Prin contrast, Sergio era mereu tonic şi parcă fericit, cânta cu voce tare fie că înota în Mediterana cea limpede, fie că o curta gentil pe o slovacă. Părea că nu are nici o grijă şi că are o viaţă de boem. În glumă şi fiindcă îmi era simpatic îl gratulam ironic cu apelativul „Mafioso”. Nu se supăra, râdea, dar îmi pregătea un răspuns.

Văzându-mă încruntat şi oarecum apăsat de faptul că trebuia să fac treaba altora, de la mii de kilometri depărtare, şi că nu am bucuria lui existenţială simplă şi plenară, într-o seară m-a strigat şi mi-a ordonat parcă: „Horia, allegria, allegria!”.

Primul gând a fost că îndemnul lui ţine doar de exuberanţa tipică italienilor şi că dacă ar avea pe cap cele ale mele ar vorbi mult mai reţinut.

Nu era deloc aşa. Sergio lucra într-o închisoare grea din Napoli şi intrase în conflict direct cu mafia cea adevărată. Care îl ameninţa direct şi violent, dar şi subtil prin mai multe procese intentate lui, susţinute de cei mai bine plătiţi avocaţi. Totul fiindcă respinsese mai multe propuneri otrăvite şi rămăsese vertical. Era foarte îngrijorat de ce poate păţi, dar se bucura de viaţă ca un copil.

De atunci nu mai ştiu nimic de el, dar îmi amintesc adesea de lecţia sa de simplitate şi veselie. Sper să fie bine şi la fel de senin.