Fereastra închisorii. Alexandru Parşivel

De obicei, oamenii bătrâni sunt înţelepţi.
Sau măcar discreţi şi cu bun simţ.
Pe alţii însă, senectutea îi strâmbă, îi hidoşeşte.
Nu că ar fi fost drepţi sau frumoşi vreodată.
Aşa şi cu actorul din povestea noastră.
După ce s-a băgat înainte la coada vieţii, luându-şi pe sub mână un rinichi de la un doctor iubitor de arginţi, a continuat mai abitir cu lucrurile necurate.
Obsedat doar de materie, şi-a tras tot felul de certificate aducătoare de bunăstare murdară.
Fără ruşinea faptului că a fost un maestru al învârtelilor, tovarăşul urlă acum ca din gură de şarpe că i-a fost retrasă o sinecură.
De şef, la nu ştiu ce teatru, la o vârstă la care te gândești doar la păcate şi mântuire.
Se vrea şi handicapat, adică fără drept de muncă, dar şi mare comandant de așezământ public de cultură.
Cred că la felul cum vă vindeți, domnule trubadur, aţi fi fost un foarte apreciat turnător al regimului comunist.
Poate şi un torționar, cu chip blând desigur.
Rareori am întâlnit în viața publică un personaj care să inspire atâta repulsie.
Veșnic nesătul şi sufocat de balele agoniselii, sunteți tot ceea ce nu trebuie să fie copiii noştri.
Şi nu uitați un lucru. Dacă legea era lege şi morala era morală, pri­veați acum pe fereastra închisorii.
Vă dați în trist spectacol, cu tot ce faceți.
Îndeosebi cu văicăreala, lipsa de onoare şi hămeseala care vă copleşeşte din interior.
Lăsaţi-ne, dispăreţi de pe scena publică.
Cu tot cu doctorul ăla fără de Dumnezeu, care v-a dat rinichiul şi dreptul la viaţă,  furate de la un alt semen.
Şi cu ăia care v-au dat nenumărate pomeni închipuite sau exagerate.
Şi, nu în ultimul rând, cu cei care v-au lăsat să vă faceţi de cap, exact cum aţi vrut.
Iată că nu se mai poate.