Fereastra închisorii / Alex şi Luca sau bucuria celor curaţi ca neaua

Mă trezesc duminică de dimineaţă bună şi zăresc pe geam că afară totul e alb. În timp ce mă gândeam la subiectul articolului săptămânal pe care trebuia să-l scriu, sună insistent telefonul fiului meu.

Fiind duminică şi doar ora 8 dimineaţa, copilul meu dormea dus aşa că fug spre telefon grăbit să-l opresc şi totodată iritat că cineva sună aşa devreme.

Resping apelul şi mă uit la făptuitor. Era Alex, prietenul său cel mai bun. Mă gândesc că o fi păţit ceva de sună aşa de dimineaţă, dar imediat apar două mesaje tot de la el: „Băi ningeeeeeeeee” iar apoi simplu şi copilăreşte: „Vine iarna”.

Alex, prietenul cel bun a lui Luca, se trezise mai de dimineaţă iar sufletul lui de copil curat explodase de bucurie când văzu minunea albă de afară. Bucurie pe care a vrut să o împărtăşească imediat cu prietenul lui, cu care se joacă de-a poliţiştii londonezi sau cavalerii cruciaţi prin grădina de sub pădurea cu brazi.

Provenit dintr-o familie de oameni săraci, cărora cândva le-a ars şi casa, Alex este un copil fantastic, foarte citit şi înţelept, deşi e doar în clasa a VI-a. Iată că sufletul lui curat nu are nevoie de prea multă materialitate, fericindu-se îndeajuns cu lectura unei cărţi şi cu desfătarea primei zăpezi.

În timp ce scriu articolul se trezeşte şi Luca. Imediat ce priveşte pe geam începe să ţopăie de fericire prin casă, iar vorbele devin exclamaţii de uimire: „Ce fericire că vine iarna!” Îi spun de Alex şi fuge la telefon, după care conversaţia e un concurs al extazului între doi copii care se încântă reciproc de venirea iernii. Natural şi curat, cum doar copiii pot să se bucure.