Fereastra închisorii. Alergări alpine

A alerga la munte pare un lucru simplu.
Chiar este,
Complicate sunt sensurile.
Trăirile.
Profunde şi înalte deopotrivă.
Când fugi solitar, dinspre lume spre contemplaţie.
Profunde cât cobori în fiinţa ta,
înalte cât poţi să o ridici de pe pământ.
Mai ales toamna.
Frunzele şi cerul.
Aura.
Respiraţia e rece, luminile crepusculare.
Mintea liniştită, inima adâncă.
Începi ziua târziu, treci prin seara scurtă şi termini în noapte.
Atunci când pădurea devine de nepătruns.
Tainică şi tăcută.
Mai vine câte un vânt zburlitor de frunze ce pleacă spre pământ.
Sau care şuieră unduitor pe vârfurile copacilor.
E fascinant să asculţi aşa ceva.
Stelele capătă limpezimea frigului.
Iar văzduhul asprimea dinspre iarna care urmează.
Duhurile bune îţi duc privirea până pe crestele munţilor.
Unde urmele de nea imaculează corola de minuni a lumii.
Singurătatea îţi impinge gândurile vertical.
Existenţial.
Spre Cerul care mereu răspunde.
Nu când vrei, nu după voia ta.
Dar întotdeauna spre binele tău.
Brazii şi luna.
Liniştea.
Mai vezi un nor.
Te întrebi cum poate fi atât de minunat.
Răspunsul se află deasupra ta.
Dintotdeauna.