Fereastra închisorii / Alb şi negru în fiorduri

Cazul Bodnariu a adus în miezul mediatic şi chiar ontologic al societăţii româneşti o polemică aprinsă despre filosofia socială a Norvegiei. Personal, m-am simţit inconfortabil şi dezamăgit, deoarece cunosc destul de bine regatul nordic cu pricina, considerându-l o nişă geografică şi umană deosebită. Chiar fiind ataşat de lumea norvegiană, una din alegerile mele sufleteşti, bineînţeles după Maramureş şi ţara mea, mai frumoase decât orice pe pământ.

Cu alte cuvinte, vreau să spun că am apreciat dintotdeauna stilul de viaţă al nordicilor, iar Norvegia este indubitabil una din ţările binecuvântate de Dumnezeu în ceea ce priveşte natura, care este excepţională din toate punctele de vedere. La fel ca şi majoritatea urmaşilor de vikingi, de altfel.

Dar, din nefericire, acel Dumnezeu generos şi legile lui au fost abandonate într-un crepuscul periculos. Fiindcă nu există nici o raţiune terestră, iar Cerul în mod sigur s-o fi cutremurat atunci, să smulgi un copil de la sânul unei mame iubitoare, împreună cu toţi fraţii lui. Orice părinte îşi poate pierde minţile de durere, iar explicaţiile acestei răpiri nu au nimic de a face cu umanitatea şi normalitatea. Copiii aceia au fost smulşi deopotrivă şi din braţele unor părinţi fără de vină, dar şi din braţele lui Hristos.

Una este să salvezi copiii din chinurile unor părinţi degeneraţi, ceea ce este o datorie sfântă, şi cu totul alta este să rupi sălbatic lumina unei familii fericite şi vizibil normale, sfâşiată acum de o dramă fără seamăn. În numele cui? A unor reguli care nu au nimic de-a face cu felul în care a lăsat Dumnezeu lumea? A unor aşa-zise evaluări, făcute de aşa-zişi specialişti? Nu dau doi bani pe toate tratatele de psihologie (psiholog fiind) şi pe toate filosofiile sociale care permit ruperea brutală a unei legături dumnezeieşti, repet dumnezeieşti, fiindcă e clar ca lumina zilei că acei părinţi nu le-au făcut nici un rău major şi ireversibil acelor prunci.

Acolo unde părinţii îşi pierd minţile şi îşi batjocoresc copiii, da, trebuie intervenit decisiv şi salvată inima şi mintea inocenţilor.

Dar în acest caz, albul şi chiar griul au fost înnegrite parcă pe veci. Poate cei doi soţi au mai greşit, ca orice părinţi, dar a le lua copiii şi apoi a-i despărţi şi pe aceştia la rândul lor e ca şi cum ai condamna la moarte un om pentru că l-a împiedicat pe altul, pe stradă.

Unul din visele mele era să-mi duc, cândva, copilul în fiorduri. I-am povestit cu atâta drag şi fascinaţie despre Norvegia. Nu-l voi mai duce, fiindcă poate am să-l cert pe vapor că este puţin obraznic şi am să încerc să-l conving că tot ce vede atât de frumos acolo este spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea noastră. Şi poate, acolo, nu am voie să o fac.

Aşa că-l aleg pe Hristos şi îi rog pe norvegienii de la agenţia aia dubioasă să le dea copiii înapoi soţilor Bodnariu. Măcar pentru mama lor vikingă, care a învăţat chiar şi limba română de dragul lor. Doamne ajută! Că sigur vei ajuta!