Fereastra închisorii / Adevăraţii campioni

Apreciez, în mod deosebit, tinerii înotători cu care mă întâlnesc la bazinul din Baia Mare sau bătrânii norvegieni care aleargă prin fiorduri la 90 de ani.
Mărturisesc însă că nu sunt încântat de ju­că­torii de tenis, de fotbal sau de alte sporturi care transformă sportivii în generali de armată sau de interne, fapt ce alterează nepermis nobleţea carierei militare şi meritocraţia acesteia.
Pe de o parte, fiindcă filonul existenţial al sportului de performanţă a fost înlocuit în bună măsură cu cel comercial, chiar ultracomercial.
Pe de altă parte, consider că se vorbeşte prea mult, adesea în termeni eroico-penibili, despre sportivi şi prea puţin despre cei care împing cu adevărat lumea înainte când majoritatea o trage înapoi.
Oamenii se extaziază când prima mânuitoare de paletă a lumii mai câştigă vreun turneu spre slava contului său, dar uită că dânsa nu a catadicsit să ne reprezinte patria la olimpiada braziliană pe motiv că o atacă nu ştiu ce ţânţari duşmănoşi. Ba mai mult, când a venit vorba din nou de patrie, a abandonat echipa naţională fiindcă o durea rău în ceva articulaţie.
Vedeţi dumneavoastră, pe partizanii anti­comunişti din munţi sau pe cei care făceau apostolat în închisori, nu-i durea nimic când venea vorba de credinţă şi ţară, deşi erau torturaţi, înfometaţi şi prigoniţi în mod cumplit. Cu toată jertfa lor înaltă cât cerul aproape nimeni nu mai vorbeşte de ei, iar copiii noştri nu le învaţă istoria exemplară în şcoala cea strâmbă de azi.
Revenind la aceiaşi sportivi de azi, numiţi de creatorii de clişee infantile ca fiind ambasadori ai ţării, mi-a fost dat să văd câtă minte au jucătorii unei echipe de fotbal autohtone. Şi nu una oarecare, ci una cu mulţi lauri la activ, cunoscută cel puţin în toată Europa. Să-mi fie cu iertat, dar majoritatea dintre ei, desigur şi cu câteva excepţii, au susţinut cu brio un număr de circ absurd în avionul care-i ducea în Ardeal, acolo unde trebuia să împroaşte mingea spre entuziasmul fanilor care cred că pe stadion se primeşte mântuirea.
În primul rând avionul a întârziat decolarea fiindcă îmbarcarea s-a făcut foarte lent din cauza marilor sportivi, care probabil erau foarte derutaţi de aerodinamica complexă a fuselajului.
Apoi, au început schemele şi hlizelile de prost gust. Când însoţitoarea de bord le explica regulile de evacuare din avion, ei răspundeau cu glume şi chicoteli de şcoala ajutătoare. Unul dintre ei, sărac de tot la minte dar bogat nevoie mare în tupeu, nu înţelegea de ce trebuie să îndrepte spătarul şi să-şi dea căştile jos la decolare. Bineîn­ţeles salamul din sandwich-uri nu era pe gustul lor iar apa minerală avea prea puţine bule. Şi tot aşa.
La debarcarea din avion, credeau că cine coboară primul câştigă campionatul. Mirosind din plin a parfum şi sclipindu-le rotund privirea au reuşit în cele de urmă să înţeleagă că banda de bagaje nu e numai pentru ei ci şi pentru ceilalţi călători.
Mă gândeam la Tibi Uşeriu, cel cu o poveste de viaţă incredibilă în revenirea şi profunzimea ei. Performanţa sportivă, dar şi ontologică, absolut fantastică a acestuia a trecut aproape neobservată în comparaţie cu atenţia acordată sporturilor cu plasă la mijloc sau var pe margine.
Acolo, în gerul polar şi singurătatea boreală, chiar a fost vorba de limite, de excepţional, de altceva.
Asta este mişcarea adevărată. Cea a întregii fiinţe. Spre ceva relevant.