Fereastra închisorii / Adevărata Patrie

Ziua de 1 decembrie ar trebui să fie doar ziua naţională a României şi a românilor autentici.
Consider că adevăraţii români sunt cei care îşi slujesc patria în fiecare zi prin va­loa­­rea lor personală dăruită societăţii, fără să-şi dorească să fie apreciaţi sau cunos­cuţi în mod deosebit pentru asta.
Nu cred în cei care sunt români publici înflăcăraţi doar de 1 decembrie, când ţin discursuri patetice într-un grai tulburat de făţărnicie, cu tricolorul la piept, iar în restul zilelor fură din banii publici româneşti sau se cred deasupra interesului general prin variate specii ale minciunii, abuzului şi ipocriziei.
Cum nu cred nici în inocenţa simpli­tăţii celor care sărbătoresc această zi mare a unirii doar cu glaja de horincă, cârnaţi cu fasole şi cântece patriotice de duzină.
Acum patru ani mă aflam în Spania, la un penitenciar în care erau încarceraţi şi mulţi români. La restaurantul penitenciarului, de­dicat personalului în­chisorii, serveau două românce, libe­re desigur. Eram o delegaţie numeroasă şi deşi ne-au auzit vorbind româneşte şi-au ascuns originile. Totuşi,
le-am dibuit rădăcinile întrebându-mă cu glas tare cum de sunt atât de frumoase şi văzând că zâmbesc, semn că îmi înţelegeau vorbele.
Luându-le oarecum la rost de ce se ascund de noi, cuvintele lor m-au lovit direct în moalele capului: spuneau că nu vor să mai audă de România, nu i-au învăţat pe copiii lor româneşte, nu au mai fost acasă de când au plecat şi acum se consideră spanioli. Şi mai trist a fost că cele două românce erau chiar din Alba Iulia.
N-a fost destul, fiindcă după ce le-am zis acestora că este cumplit cum îşi pângăresc propria ţară, cine credeţi că le-a ţinut isonul? Tocmai colegii mei de delegaţie, ăia care de 1 decembrie cuvântă patetic oamenilor despre ţară şi neam, şi care acum le plângeau de milă celor două smintite ipocrite şi obraznice.
Aşa că m-am trezit singurul român de acolo, deşi înconjurat numai de români, cu care mă luptam pentru onoarea patriei mele tocmai pe tărâm iberic. La un mo­ment dat, mi-a sărit în ajutor un spaniol care înţelegea puţin româneşte şi care, să­racul, era singurul care îmi dădea dreptate.
La fel cum mulţi dintre românii obişnuiţi nu au înţeles suficient jertfa apostolică a celor asasinaţi în temniţele comuniste sau în înaltul munţilor, tocmai pentru faptul că au luptat până la moarte pentru idealurile româneşti, pentru lumina şi adevărul acestei ţări şi nu în ultimul rând tocmai pentru viitorul celor care i-au vândut, trădat sau uitat.
La mulţi ani, România!
La mulţi ani, români adevăraţi!