Ferastra închisorii / Discreţia şi bârlogul

Întotdeauna au fost de apreciat oamenii discreţi. O calitate rară, parcă tot mai hăituită în lumea de azi.

Persoanele cu anvergură interioară, îndestulate cu oase şi neuroni, sunt de obicei discrete. Oasele caracterului îi ajută să stea drepţi, iar neuronii înţelepciunii să rămână modeşti.

Câteodată chiar neştiuţi, aceşti oameni înţeleg să-şi facă datoria cea de toate zilele în linişte, fără emfază, în absenţa necesităţii de a fi recunoscuţi în mod public. Îi descoperim prin toate breslele ori mediile sociale.

 Împing înainte lucrurile esenţiale ale societăţii, pe cărarea lor îngustă, dar adevărată, parcă surzi la gălăgia inutilă de pe margini.

Poate fi mai folositor să te uiţi tăcut la un munte frumos şi limpede decât să cleveteşti pe la vreo dezbatere aşa zis publică, în care personajele invitate se cred ori preţioase, ori infinit de importante pentru lume.

La fel cum poate fi mai adâncă o întâlnire cu un om simplu, pe o cărare de mejdă, decât cu vreun şef de aşezământ, orbit de lumina propriei misiuni, în vreun birou sofisticat.

Dacă faci un bine, lasă în seama lui Hristos descoperirea lui, dacă ajuţi pe cineva, nu-ţi dori decât să fie spre mântuirea ta.

Dacă avem credinţă adevărată în valorile eterne ale lumii, toate sub cupola lui Dumnezeu cel Înalt, avem şi obligaţia de a încerca să rămânem discreţi atunci când nu e cazul să alegem altfel.

Dar atunci când trebuie să venim pe front, pentru treburile serioase ale timpului, să credem în faptul că pustiul în care ne-am ferit de lume ne va da puterea să învingem răul.