Fenomenul Tungus

*30 iunie 1908 - catastrofa din Siberia Centrala In vara anului 1908, in Siberia Centrala s-a prabusit un obiect ca o sfera de foc. Bolidul a primit numele de Tungus, explozia producandu-se in bazinul raului Podkemenaia Tunguska. Au fost lansate mai multe ipoteze privitoare la natura obiectului (meteorit, cometa, gaura neagra, antimaterie), dar misterul Tungus nu a fost dezlegat nici pana in ziua de azi. In ziua de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe cateva nave care pluteau pe Oceanul Indian au observat un obiect urias care descria o larga traiectorie pe bolta cereasca, indreptandu-se spre Asia. Caravanele care strabateau desertul Gobi si regiunile de nord-vest ale Chinei s-au oprit o clipa pentru a urmari globul imens de foc care brazda cerul. Corpul a aparut pe cerul Siberiei centrale avand o stralucire iesita din comun, care se deplasa cu o viteza fantastica de la sud-vest la nord-est. Obiectul a fost vazut de zeci de mii de locuitori ai guberniei Ienisei. Siberienii au afirmat ca pamantul s-a cutremurat la trecerea bolidului, iar in tinuturile mai indepartate, in care bolidul nu a fost vazut, s-a auzit un zgomot puternic. Oamenii au fost ingroziti de suieratul asurzitor al ciudatului obiect ceresc. Geamurile si peretii caselor au crapat, tencuiala de pe pereti a cazut, muncitorii de la minele de aur din zona au parasit lucrul, iar animalele domestice au fost cuprinse de panica. Lumina bolidului a fost atat de puternica, incat obiectele aruncau o a doua umbra. Impact devastator Corpul a traversat cerul in 8-10 secunde. Dupa disparitia sa la orizont, o flacara enorma a acoperit jumatate din cer si a fost urmata de o detunatura uriasa. Impactul a avut loc la ora 7 si 17 minute. Explozia a fost atat de puternica, incat un om aflat la Vanovara (la 60 de kilometri de centru) a fost aruncat la cativa metri si si-a pierdut cunostinta. Puterea exploziei a depasit de peste 2.000 de ori energia bombei atomice de la Hiroshima. Detunatura, repetata de patru ori, s-a resimtit pe o raza de 750 de kilometri. Seismografele au inregistrat cutremure in Europa, America si chiar Australia. Un suvoi fierbinte a maturat dealurile impadurite ale taigalei, arzand varfurile inalte ale coniferelor si producand incendii care au durat zile in sir. Mii de copaci au fost doborati, colibe ale nomazilor au fost distruse si s-au inregistrat victime in randurile oamenilor si animalelor din imprejurimi. Mase intunecate de nori grosi s-au ridicat pana la 20 kilometri deasupra regiunii Tunguska, dand apoi nastere unor ciudate ploi negre. Valul de aer provocat de explozie, deplasandu-se cu viteza sunetului, a ajuns dupa o ora la Irkutsk, situat la 950 de kilometri; dupa 4 ore si 41 de minute el sufla la Potsdam, oras aflat la 5.000 de kilometri distanta de locul impactului, dupa 8 ore a ajuns la Washington, iar dupa 30 de ore si 28 de minute, facand inconjurul Pamantului, a fost inregistrat din nou la Potsdam. In zona exploziei, padurea a fost distrusa pe o suprafata de 2.200 de kilometri patrati. In primele nopti dupa acest fenomen, pe o mare zona din Asia si Europa cerul nu s-a mai intunecat, luminiscenta acestuia datorandu-se maselor gigantice de particule dispersate, aruncate de explozie spre straturile superioare ale atmosferei. La cateva zile de la explozie, cerul era atat de luminos, incat la Londra se puteau citi ziarele pe strada in miezul noptii. Dupa cateva zile, si in America transparenta atmosferei s-a inrautatit brusc. Absenta meteoritului Cu toata proportia sa, catastrofa din Siberia centrala nu a atras totusi prea mult atentia autoritatilor si a oamenilor de stiinta ai vremii. Abia in anul 1921, geofizicianul L.A.Kulik a pornit intr-o expeditie in Siberia Centrala, dupa ce a citit o foaie rupta dintr-un almanah vechi in care era relatat evenimentul. In 1924, geologul Ogrucov a condus o a doua expeditie in zona, dar ambele expeditii au avut doar un caracter preliminar, de stabilire a perimetrului locului catastrofei. In 1927, a fost organizata o noua expeditie sub conducerea lui Kulik, care a patruns in regiunea epicentrala a zonei devastate. Kulik era convins ca in mijlocul zonei investigate va gasi un meteorit, dar a descoperit doar niste gropi in forma de palnie, cu diametre ce variau de la cativa metri la cateva zeci de metri. Pe fundul lor se afla mult noroi si apa tulbure. Expeditia a fost oprita din cauza epuizarii oamenilor si a lipsei de alimente. A urmat o alta expeditie condusa de acelasi Kulik, de aceasta data fiind transportate in inima taigalei lipsita de drumuri masini si utilaje care au facut posibile primele sondaje de proba. Acestea au aratat ca pretinsele cratere nu au nimic comun cu meteoritul. Kulik a folosit deflectoare magnetice pentru depistarea acumularilor de fier, dar nici aceste aparate nu au indicat nimic. Concluzia a fost aceea ca meteoritul s-a dezintegrat in aer. In vara anului 1961, o noua expeditie organizata de Academia de Stiinte a URSS a confirmat rezultatele expeditiilor anterioare. Ipoteze stiintifice si fantastice Primele nelamuriri au fost legate de modul cum un meteorit de mai multe mii de tone ar fi putut sa se evapore total in cele cateva zeci de secunde cat a durat zborul sau prin atmosfera. In 1930, geofizicianul american Whipple si astronomul rus Astapovici, cel care a estimat masa corpului la 2.200 de tone, au avansat ideea ca bolidul respectiv a fost de fapt o cometa. Aceeasi idee a fost reluata in anul 1961 de astronomii rusi Fesenkov si Krinov. Ideea cometara explica bine absenta craterului meteoric si luminiscenta cerului nocturn. Evident, nici speculatiile nu au intarziat sa apara. Astfel, unii cercetatori au sustinut ca acest fenomen cosmic neobisnuit s-a datorat unei nave interplanetare care, avand dificultati la aterizare, ar fi explodat. Argumentele acestora se bazeaza pe niste calcule care afirmau ca respectivul corp cobora franand, deci nu putea fi un corp ceresc. Aceasta ipoteza, pe langa alte aspecte neverosimile, nu explica insa aparitia luminiscentei nocturne de dupa impact. Antimaterie sau gaura neagra? A fost avansata si ipoteza bulgarului de antimaterie, dar si aceasta ipoteza este inconsistenta, un bloc de antimaterie neputand parcurge in spatiul cosmic un drum atat de lung fara sa se evapore treptat prin anihilare. Antimateria e stabila singura, dar in contact cu materia se anihileaza, degajand cantitati imense de energie si disparand fara a lasa nici o urma, ceea ce ar explica absenta craterului si a materialului meteoritic. Ipoteza nu explica luminozitatea, aspectul tubular si de ce nu a explodat antimateria chiar la intrarea in atmosfera. Ulterior, dupa aparitia in astrofizica a notiunii de „gaura neagra”, fenomenul Tungus a fost prezentat drept patrunderea pe Terra a unei astfel de gauri negre. Nici aceasta ipoteza nu poate fi valabila, impactul Pamantului cu un astfel de corp avand drept rezultat - tinand cont de raportul de densitati - o veritabila gaura la suprafata solului, care in cazul de fata nu s-a produs. Astronomul rus, F.Zighel arata ca, dupa toate probabilitatile, explozia corpului Tungus s-a produs prin degajarea unei imense energii interne, poate chiar nucleare. In sfarsit, o alta ipoteza considera bolidul un bulgare de zapada de circa 300 de metri. Evaporandu-se instantaneu, el a produs acea puternica unda de soc care a daramat padurea radial, energia degajata de explozie fiind enorma. Aceasta ipoteza contravine faptului ca evaporarea nu degaja asemenea energii imense. In fine, A.Voznesenski credea ca explozia nu a fost produsa de un singur meteorit, ci mai degraba de un corp care pe masura ce inainta se desfacea din manunchi. Praf meteoritic si meteoriti giganti In fiecare an cad pe suprafata Pamantului aproximativ doua milioane tone de meteoriti, ce dau nastere la asa numitul praf meteoritic. Acesta, provenind din dezintegrarea in atmosfera a micrometeoritilor, innegresc zapezile muntilor inalti si ale zonelor polare. La o masa initiala mai mica de 5 kilograme, un meteorit se volatilizeaza complet la contactul cu atmosfera, lasand in urma sa produse gazoase si pulberi, care se lasa incet la sol. Se formeaza astfel un depozit anual de materie meteoritica pe suprafata Terrei de 4 grame pe kilometru patrat. In cele cinci miliarde de ani de existenta ai Pamantului, aceasta cantitate reprezinta un strat cu o grosime ce nu depaseste un centimetru, deci complet nesemnificativ din punct de vedere mecanic, el neinfluentand miscarea de rotatie a Pamantului. Printre cei mai mari meteoriti cunoscuti pana in prezent, pe primul loc se situeaza meteoritul Hoba, descoperit in 1927 in Africa de sud-vest (70 de tone), urmat de Anihito, descoperit la inceputul secolului trecut in Groenlanda (33 de tone), Bacubirito, descoperit in Mexic in 1863 si Mbosi, descoperit in Tanganika, ultimele cantarind fiecare 25 de tone. Padurea de „stalpi de telegraf” Leonid Kulik a fost intrigat de descrierea facuta de siberieni meteoritului. Acestia sustineau ca obiectul avea o forma de tub, urmat de nori de fum si o coada bifurcata. In ochii tungusilor, meteoritul era un obiect sacru si de aceea au ascuns cu grija mult timp locul in care acesta a cazut. Cu cat s-a apropiat mai mult de centrul exploziei, Kulik a observat cu uimire ca incep treptat sa apara copaci care ramasesera in picioare. Acolo unde, potrivit calculelor lui, trebuia sa fie epicentru exploziei, a nimerit intr-o padure ai carei copaci aveau radacinile adanc infipte in sol. Numai ramurile fusesera smulse si scoarta jupuita de pe trunchiuri, de parca era o padure de stalpi de telegraf. Marele crater prezis de Kulik si de alti cercetatori pur si simplu nu exista. Kulik a tras concluzia ca obiectul nu a explodat la suprafata solului, ci in aer, deasupra oceanului. Primele concluzii au fost acelea ca existau numeroase similitudini cu explozia de la Hiroshima: padurea de „stalpi de telegraf”, norul negru, ploaia neagra si forta uriasa dezvoltata. S-a opinat pentru 10-30 de megatone TNT. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro