Femei în rezistența anticomunistă

Bătute, schingiuite, obligate să-și dea copiii din brațe. Închisorile comuniste au gemut de femei care au comis „crima” de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința. Unele au născut în închisoare copiii pe care i-au botezat sugestiv: Libertatea.

Statistic, 10.000 de femei au fost întemnițate și supuse unui regim crunt de detenție în perioada comunismului. Femeilor de carieră li s-au alăturat femeilor simple de la țară, soții și mame care își apărau familia retrasă în munți din calea urgiei comuniste.

Printre deținutele politice din România se numără: Elisabeta Rizea, Nicole Valery Grossu, Lena Constante, Madeleine Cancicov, Dina Bals, Sabina Wurmbrand, Dorina Potârcă, Ioana Berindei, Iuliana Preduț, Ileana Samoilă, Liana Nedelcu Stan, Verona Popescu, Maria Preduț, Măriuca Vulcănescu, Ioana Veteleanu. Una dintre cele mai importante figuri ale rezistenței anticomuniste din România a fost Elisabeta Rizea, femeia simplă care a uimit cu curajul și puterea ei o lume întreagă și care, la sfârșitul perioadei de detenție, avea să declare: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumeaˮ. Rezistența anticomunistă a Elisabetei Rizea a însemnat, de fapt, sprijinul acordat timp de patru ani luptătorilor din munți cărora le oferea mâncare și bani. Opoziția ei față de exproprierea comunistă și faptul că soțul ei, Gheorghe, s-a alăturat luptătorilor rezistenței din munți au condus la torturi și ani buni de închisoare. Elisabeta Rizea a trecut și prin celebra închisoare Mislea, centrul femeilor deținut din România, unde a stat alături de doamna Ion Mihalache și de alte zeci de femei.

Mislea este situată între Câmpina și Ploiești. La Mislea erau duse deținutele politice după ce treceau de triajul Jilavei sau al Târgșorului. După o carantină de 10 zile, deținutele erau repartizate într-unul din cele trei ateliere, fiecare unde putea lucra. Era unul de țesut covoare, altul de confecții, se făceau cămăși bărbătești. Și un altul în care se deșirau petice de lână venite de la fabrici de tricotaje și se foloseau apoi pentru țesutul covoarelor. Închisoarea avea contract cu magazinul Romarta, se lucrau rochii de mireasă, cămăși de mire și alte articole. Se lucra douăsprezece ore pe zi. Acestea se întâmplau la începutul încarcerării la Mislea. Directoarea și maistra de la atelier erau foarte înțelegătoare, se purtau frumos cu deținutele. Deținutele lucrau în trei serii și erau lăsate libere în curte, puteau să se întâlnească cu toate trei seriile, precum și cu cele bătrâne care nu mai puteau munci. Cele care lucrau aveau cartele și puteau cumpăra câte ceva de la o mică alimentară care era în curte, de exemplu: marmeladă, drojdie de bere, baticuri, materiale de rochii sau de capoate; în felul acesta, se ajutau una pe alta. Când se anunțau de la Interne să le facă percheziție, venea directoarea și, unde știa că se găsesc andrele de tricotat, le strângea și țipa: „Ferească-vă cel rău să găsesc la voi andrele de tricotat, că vă bag la izolareˮ. După ce plecau cei care le percheziționau, se ducea prin camere și arunca pe jos ce găsiseră cei de la Interne (andrele), și așa proceda mereu.

Nu a durat mult această situație, maximum doi ani. Directoarea a fost pârâtă de cineva și atunci a fost mutată împreună cu maistra de atelier. A venit un bărbat ca director și s-a schimbat foaia. Mâncare mai proastă, severitate mai mare, cooperativa s-a desființat, percheziții se făceau și noaptea. Pe la miezul nopții, le scoteau din pat pe bietele femei, iarna, pe coridor, și le percheziționau camera. Era mare bai: dacă se găseau în cameră andrele sau ace, care se considerau lucruri subversive, primeau 5-7 zile la gherlă sau camera neagră, așa se numea. Izolatorul era o cabină de dimensiunile unui ascensor mic. Stăteau tot timpul în picioare. Seara li se dădea o rogojină, dar nu aveau loc să se întindă. Primeau, la două zile, o felie de pâine și apă. Dacă era iarnă, deținutele trebuiau să își scoată hainele, dacă era vară, erau obligate să le poarte.

Totuși femeile încarcerate la Mislea au supraviețuit și s-au eliberat prin decretul din 1964. Unele s-au întors la casele lor, iar pentru altele calvarul a continuat, fiind trimise cu domiciliu forțat în Bărăgan...

„Mislea, așadar! Prima impresie a fost o uluire. Închisoarea domină coama lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliș de rai. Pere aurii, mere roșii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv în frunzișul încă viu al copacilor.

Am intrat pe o alee lungă, străjuită de plopi fremătători și de tufe de liliac pe care toamna începuse să-și etaleze paleta de culori. Flori încă viu colorate păreau că nu se grăbesc să se ofilească sub sărutul brumelor, care mai întârziau să apară.

La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste care se arcuia dominatoare turla clopotniței. Închisoarea apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. În afara incintei propriu - zise sprijinite de zidurile masive, în dreapta porții se aflau clădirile administrației. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcțiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ținute timp de două săptămâni loturile de deținute care veneau de pe tot cuprinsul țării. De aici se repartizau deținutele la expirarea carantinei fie în secțiile de producție, fie în secțiile închise. În fața carantinei se afla magazia cu materiale pentru secțiile de producție. Din fața clădirilor de administrație, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la clădirile corpului de gardă”.

(Aspazia Oțel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne)

Iuliana Constantinescu Muscel este una din femeile arestate și condamnate pentru „infracțiunea de omitere de denunț”. Era însărcinată în luna a șaptea și a născut în închisoarea Văcărești o fetiță, Libertatea-Justina. A fost condamnată la 12 ani de închisoare. Părinții Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenărei a fost condamnat la moarte și executat la închisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenție, ambii fiind acuzați de „participare la Rezistența armată anticomunistă de pe versanții sudici ai Munților Făgăraș”. Volumul memorialistic „Speranțe încătușateˮ - publicat în 1999 și reeditat în 2000 - evocă infernul detenției sale în închisorile comuniste de la Pitești, Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea.

În această carte, Iuliana vorbește despre femeile pe care le-a întâlnit în detenție: „Îmi amintesc de o tânără – o adolescentă  firavă, de l7 ani, care a fost arestată și ținută un an de zile la Securitate, pentru ca, după aceea, s-o condamne la 12 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică – la  fel ca și pe mine. Se numea, așa de frumos, Elisabeta Crâng... Noi, deținutele, îi spuneam: Beti... Era atât de curată și de gingașă, atât de pură și de cuminte, încât credeai că e un înger coborât printre noi.  Uneori, când aveam de lucru la coșercărie, se așeza într-un colț, își lua materialul lemnos, pe care-l împleteam cu fire groase de nailon, își făcea discret o sfântă cruce, se apuca de lucru și nu vorbea cu nimeni, decât numai cu bunul Dumnezeu...

Fața i se lumina, iar părul ei blond, împletit într-o coadă bogată, părea o coroniță de aur pe capul frumos pieptănat. Când ne înapoiam seara în celulă, se îndrepta tăcută spre patul ei de suferință, aproape de tinetă (butoiul în care ne făceam necesitățile) și, până când sosea terciul de seară – de obicei, o zeamă lungă de arpacaș – lăsa impresia că ascultă pe Cineva de departe... Stătea în picioare, cu capul rezemat de fierul patului, fața i se lumina, iar ochii ei mari și pătrunzători spărgeau, parcă, zidurile reci, iradiind doar pace și liniște. Părea un crin alb înflorit în toată splendoarea lui în noaptea adâncă a temniței”.  Un alt chip de neuitat a fost Nena Boilă. Apoi sora Vianeea, o călugăriță greco-catolică. „Cu greu, reușeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeași celulă rece, întunecoasă și tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte și vechi, în cimentul de pe jos și de pe pereții încețoșați de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea... N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc și  trecător. Își făcea programul impus alături de «turma suferindă» și, cum prindea un loc de mișcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschiși, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniță rătăcită printre noi...”.

La Miercurea Ciuc, a întâlnit-o în celula de tranzit pe doamna  Mihalache... „Era tare suferindă, pentru că avea o rană deschisă la un picior, care supura continuu. Stătea tot timpul țintuită în pat și deseori făcea incursiuni în istoria țărăniștilor, relevând meritele lor incontestabile în istoria României cu un evident sentiment de mândrie...

Simțeai, în vocea-i tremurândă, dorul de soțul ei închis și el în temnițele  comuniste...
 În aceeași închisoare, am stat câteva zile cu doamna Arlette Coposu – o  «floare a reginei» de pe plaiurile moldave. Mi-a reținut atenția prin aerul demn, prin privirea inteligentă, încă din clipa când am intrat în celulă...

 M-a întâmpinat cu un zâmbet cald, m-a mângâiat pe părul strâns în cozi și, după ce a aflat în ce lot sunt și ce condamnare am, m-a încurajat  părintește, spunându-mi că Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm mai devreme din temnițele trădătorilor de neam, care s-au cocoțat la cârma țării cu ajutorul tancurilor bolșevicilor...
 

I se întipărise, cred, prea adânc și prea devreme, pe figura blândă, de o noblețe aparte, pecetea grea a suferinței... Deși fusese condamnată la ani grei de închisoare, mai avea încă tăria să ne mângâie și să ne încurajeze în suferință pe noi, cele care veniserăm de curând în iadul închisorii... Când ne-am despărțit, ne-am împreunat lacrimile, nădăjduind că ne vom revedea cândva... Am aflat, mai târziu, că plecase pentru totdeauna dintre noi – acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit...”

O altă distinsă intelectuală în stare de orice sacrificiu a fost, de asemenea, doamna Lena Constante din lotul Lucrețiu Pătrășcanu. Izolată ani grei într-o celulă, devenise extrem de volubilă, dorind, parcă, să recupereze timpul irosit în singurătate... Voia să ne știe pe fiecare mai vesele și mai încrezătoare în speranța unei eliberări grabnice...

Seara, rememora, din marile romane ale literaturii române și universale, scene cunoscute unora dintre noi, atât de captivant și de cursiv – la persoana  I, încât, uneori, lăsa impresia că fac parte din însăși viața ei... Avea, la gât, niște ganglioni T.B.C., pentru care primea, rareori, o căniță cu lapte, dar laptele îl împărțea celor mult mai bolnave decât ea și vârstnicelor în suferință...

La închisoarea din Văcărești, a cunoscut-o pe domnișoara Nina Dombrovski – o tânără de o aleasă cultură și de o credință rar întâlnită...