Faza coreeană a Războiului rece

Ioan BOTIŞ

Pe 14 februarie 1950, Uniu­nea Sovietică a semnat un acord de ajutor reciproc de 30 de ani cu nou instalatul regim comunist al lui Mao Zedong din China devenită „populară” (R. P. Chineză a fost proclamată pe 1 octombrie 1949). Comunizarea celei mai mari ţări a continentului asiatic - şi una dintre cele mai mari forţe demografice a lumii - nu putea lăsa neschimbat peisajul politic al continentului. Punctul nevralgic s-a che­mat Coreea. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în condiţiile predării trupelor japoneze, peninsula a fost divizată de-a lungul paralelei de 38° latitudine nordică: sovieticii au preluat controlul deasupra acestei linii, iar americanii la Sud.

Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Abia pe 27 iulie 1953 s-a semnat un armistiţiu. Răz­boiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precădere drept Coreea de Sud) şi Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliaţi Naţiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de Republica Populară Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.
Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a coincis cu semnarea unui armistiţiu la data de 27 iulie 1953. Războiul a pornit din cauza delimitării fizice a Coreei printr-un acord al Aliaţilor victorioşi în Războiul Pacificului.
Peninsula Coreea a aparţinut Japoniei din anul 1910 până la finele celui de-al doilea război mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei, administraţia ame­ricană a împărţit peninsula de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând partea de sud, iar cele sovietice partea de nord. Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule, în 1948, a adâncit împărţirea celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un gu­vern comunist. Paralela 38 a devenit, treptat, o barieră politică între cele două regiuni.
Deşi negocierile de unire au continuat în lunile de dinaintea războiului, tensiunile s-au intensificat, iar raidurile şi încăierările la nivelul paralelei de 38 de grade latitudine nordică au continuat. Situaţia a luat amploare atunci când Coreea de Nord a invadat, la 25 iunie 1950, teritoriul Coreei de Sud. Acest act este considerat ca fiind primul conflict armat important din Războiul rece.
Izbucnirea războiului a luat comunitatea internaţională prin surprindere. Americanii şi-au dorit cu orice preţ evitarea căderii Coreei de Sud (care avea un regim pro-american) pe mâinile comuniştilor.

În anul 1950, Uniunea Sovietică a boicotat Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în semn de protest faţă de reprezentarea Chinei de către Kuomintang, guvern al naţionaliştilor chinezi refugiaţi în Taiwan după înfrângerea acestora din urmă în războiul civil chinez. În absenţa unei voci disidente din Uniunea Sovietică, care ar fi putut să respingă prin veto hotărârea luată, Statele Unite şi alte ţări au adoptat o rezoluţie a Consiliului de Securitate de autorizare a intervenţiei militare în Coreea.
Cu un sprijin militar de 12 miliarde de dolari votat de Congresul american, preşedintele Truman i-a ordonat gene­ralului Douglas MacArthur, care sta­ţiona cu trupele de ocupaţie americane în Japonia, să transfere materiale mili­tare armatei sud-coreene. Nefiind pre­gătiţi pentru acest atac, americanii şi trupele ONU au fost împinşi de trupele nord-coreene tot mai în sud, până când singura porţiune care mai rămânea în mâna americanilor a rămas Perimetrul Pusan, aproximativ 10% din teritoriul Coreei de Sud.

Statele Unite ale Americii asigurau 88% din cei 341.000 de soldaţi care au ajutat forţele internaţionale din Coreea de Sud în respingerea invaziei, cu ajutorul militar a douăzeci de alte ţări membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Suferind pierderi grele, în două luni, apărătorii au fost împinşi înapoi, într-o zonă mică în partea de sud a Peninsulei Coreene, cunoscută sub numele de Perimetrul Pusan. O contraofensivă rapidă a ONU a împins, apoi, nord-coreenii dincolo de paralela 38 şi aproape de râul Yalu, determinând Republica Populară Chineză să intre în război de partea Coreei de Nord.

Deşi se credea iniţial că războiul va fi de scurtă durată,  prin intervenţia din anul 1951 a armatelor chineze, acest război a devenit din ce în ce mai violent şi a părut să nu aibă un sfârşit în viitorul apropiat. Chinezii au lansat o con­traofensivă ce a determinat forţele ­Naţiu­nilor Unite să se retragă în spatele paralelei 38. Uniunea Sovietică a sprijinit cu armament atât armata Repu­blicii Populare Chineze, cât şi pe cea a Coreei de Nord. În 1953, războiul a în­cetat cu un armistiţiu ce a restabilit graniţa între cele două state coreene aproape de paralela 38 şi între cele două ţări a creat o zonă demilitarizată forti­ficată, lată de 4 km. De atunci şi până azi între cele două state nu s-a încheiat niciun acord de pace, ci este în vigoare armistiţiul.
Mici scântei din acest conflict încă se mai manifestă în această zonă. Cu sprijin din partea unor puteri externe de ambele părţi, Războiul Coreei a fost unul de proximitate. Dintr-o perspec­tivă a ştiinţei militare, acest conflict a combinat tactici de luptă întâlnite atât în primul, cât şi în al doilea război mondial: a început ca o campanie mobilă, cu mişcări de infanterie, urmate de raiduri ale bombardierelor, dar, până în luna iulie a anului 1951, a devenit un război de tranşee.
Între timp, americanii şi-au mobilizat trupele, au adus întăriri, în timp ce trupele nord-coreene erau tot mai extenuate, liniile lor de aprovizionare lărgin­du-se tot mai mult. În Perimetrul Pusan americanii au organizat o apărare puternică, pe care trupele nord-coreene nu au putut-o străpunge. Împotriva mi­litarilor odihniţi şi reînarmaţi din Peri­metrul Pusan, armata nord-coreeană s-a dovedit a avea efective insuficiente şi prost echipate şi, spre deosebire de americani, nu dispuneau de susţinere navală şi aeriană.
Pentru a elibera Perimetrul Pusan de presiune, Douglas MacArthur a recomandat debarcare tip amfibiu la In­cheon, la o adâncime de aproximativ 160 km în spatele liniilor inamice şi foarte aproape de capitala Seul. Atacul propus de Douglas MacArthur a avut un mare succes, cu pierderi americane reduse.
După toate declaraţiile americanilor, este probabil ca atât Stalin cât şi Kim Il-sung să fi fost surprinşi de reacţia dură a Statelor Unite. De altfel, dacă Uniu­nea Sovietică sau China s-ar fi aşteptat ca Truman să răspundă cu forţele armate, aceste ţări nu i-ar fi permis lui Kim Il-sung să atace. De asemenea, în mod cert nu ar fi permis ca invazia să aibă loc în timp ce boicotau Consiliul de Securitate al ONU. Deoarece sovieticii nu participau la întrunirile Consiliului de Securitate, acesta a putut să adopte o rezoluţie care aproba un contigent masiv pentru a ajuta Coreea de Sud. La 18 septembrie, Stalin l-a trimis pe generalul Zaharov în Coreea de Nord pentru a-l consilia pe Kim Ir-sen. Zaharov i-a recomandat lui Kim Ir-sen să-şi retragă trupele de lângă Pusan pentru apărarea Seulului, dar chinezii erau de altă părere, sugerând că trebuie insistat, în continuare, în Pusan pentru a-i elimina pe americani. La 25 septembrie 1950, capitala Seul a fost recu­cerită de forţele Coreei de Sud şi cele americane, raidurile aeriene distrugând cea mai mare parte a tancurilor şi artileriei nord-coreene. După o desfăşurare favorabilă a evenimentelor pentru sudişti, armata chineză a intervenit alături de Coreea de Nord, intrând cu trupele în Coreea de Sud, la data de19 octombrie 1950, înclinând balanţa victoriei spre Coreea de Nord.

În iulie 1951, Rusia s-a arătat dispusă la negocieri, însă acestea au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioadă de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, după toate probabi­li­tăţile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşe­zarea la masa tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile au fost reluate. De asemenea, negocierile au fost împo­vărate de intensitatea bombardamen­telor americane, precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Armistiţiul s-a semnat la Pan Mun Jon pe 27 iulie 1953, la 5 luni după moar­tea lui Stalin.

Totul s-a încheiat, în final, cu un ar­mistiţiu între Coreea de Nord şi Coreea de Sud, fiind restabilite graniţele iniţiale, cele care erau în vigoare la declanşarea conflictului. Coreea de Nord s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 2009. Acest conflict, considerat a fi un război civil, a fost, de fapt, un război care a implicat intervenţia, de partea ambelor părţi, a celor două mari superputeri ale lumii, URSS şi SUA, unele surse referindu-se la acest conflict ca fiind o etapă din Războiul rece.

Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi.


Deşi acest conflict a dus la o diviziune ireversibilă a teritoriului coreean, singurul rezultat pozitiv a fost evitarea instaurării în Coreea de Sud a regimului comunist. Războiul a lăsat în urmă mii de victime atât în rândul civililor cât şi a militarilor, două ţări în ruină, cu toate că aveau un trecut şi o limbă comune, precum şi mii de familii destrămate şi despărţite de o linie imaginară.

Războiul Coreean (1950-1953) a fost o perioadă care a marcat istoria poporului coreean, lăsând urme adânci în mentalul colectiv, schimbând chiar cursul scrierii istoriei lor, căci acest conflict a adâncit pentru peste 60 de ani conflictul din peninsulă, cele două ţări găsindu-se şi astăzi într-un conflict diplomatic.