Fauritorii de caramizi din Fauresti

Pe vremuri, mai toti rromi din satele maramuresene se pricepeau la facut caramizi, cetarne, butoaie etc. Astazi, in satele ce reprezentau odinioara „raiul caramidarilor”, abia daca mai gasesti doi-trei rromi care au deprins acest mestesug sau duc mai departe arta mostenita de la stramosi. Ai zice ca satele maramuresene sunt pustii daca nu s-ar ridica de pe dealuri sau din curti fumul gros al focului de primavara. Pe ulitele proaspat curatate, zaresti eventual doar cate o gaina, un caine sau o pisica… In Fauresti insa nu-i nici fum, nici animale pe drum. Dar nu-i nici pustiu. Oamenii trebaluiesc prin curti, copiii sumar imbracati alearga pe marginea soselei, gospodinele intind haine la uscat. Din loc in loc, strada e „decorata” cu placute pe care scrie stalcit „Vand caramizi”. Unii si-au completat anuntul si cu un numar de telefon, ca da mai bine la trecatori. Oprim in fata unei case cu etaj, ce pare in constructie. Ne intampina un tanar ce se prezinta Imre Chiriv. Intreb cine face caramizi in zona, si barbatul imi raspunde mandru: „Io si inca unu, doi de aci. Da’ pa vremuri, facea tata lumea. La noi ii o meserie mostenita din tata-n fiu. Si strabunicul o fo’ caramidar, si bunicu’ si tata si acuma m-am apucat si io”. In scurt timp, pe prispa aflata in constructie se aduna vreo 7-8 curiosi. O gospodina ce tocmai a servit pe cineva cu cafea, ne da detalii: „acuma o facut vreo 30.000 de caramizi. Ca avem noi nevoie pentru casa, da’ o ramas dintre ele si acuma avem si de vanzare. Da’ avem si o filmare de atunci, sa stiti”. Ca sa demonstreze spusele femeii, barbatul arata spre gramada de caramizi asezata in gradina: „acela ii cuptorul. Argila aducem de la Sarmasag. In amestec trebe’ lut galben, negru si nisip. Apoi se pune-n forme, se lasa sa se usuce vreo luna, si numa’ dupa ce s-o zvantat bine se arde in cuptor. Se poate arde si cu lemne si cu carbuni. Cu lemne dureaza vreo 3-4 zile, cu carbuni cateva saptamani. Asta arsa cu lemne ii mai tare, dar ii mai scumpa, ca lemnele costa mult. Oricum, cu tat dureaza vreo doua luni pana termini caramida, dar e mai buna decat aia de magazin, ca tine caldura mai mult”. La fel ca tata In timp ce ne prezinta mandru gramada de caramida „de tigan”, cum ii spune el, „spectatorii” povestesc ca Imre nu-i doar caramidar, „ia si cetarna ceie de pa casa el o facut-o. Aiesta lucra si cu tabla, si cu de tate”, il lauda consatenii. Chiriv povesteste ca si „croitul” tablei e mostenire de familie. „Tata o lucrat 32 de ani cu tabla. Si io am stat pe langa el si am invatat si io meserie. Deja lucru si io de 14 ani si ne cunoaste tata lumea in sat si nu numa’ ca suntem meseriasi buni. Nu-i mare lucru, dar tat trebe sa stii si sa-ti placa. Intai croiesti tabla, apoi ii dai forma la masina. Io am o masina de 70 de ani, nu stiu cum ii zace, da’ tat pa asta o lucrat si tata si bunicu. Pot sa-i fac mai multe modele, depinde cum ii place la om. Am invatat sa repar si radiatoare si racitoare de la palincie. Astea stiu sa le fac si de noi. Lucru mai mult la comanda, ca noi nu mergem pa sate sa vindem cum sa facea mai demult. Si nici n-am timp sa fac multe”, povesteste Imre in timp ce ne prezinta atelierul din garaj. Intre timp, grupul „spectatorilor” a devenit tot mai numeros. Cei mai multi se grabesc sa vorbesca si despre alti mesteri renumiti din sat si sa explice ca, in comunitatea lor is „numa’ oameni harnici”, desi cei mai celebri mesteri din zona au ramas tot caramidarii. „Mai sunt in Hideaga, in Coltau, dar si aiestea de la noi is foarte priceputi”, spune cineva din multime. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro