Evadarea de la Cavnic – 6 iunie 1953

La 6 iunie 1953, s-a produs o spectaculoasă evadare dintr-o colonie de muncă în care lucrau deținuți politici. Este vorba despre evadarea a 14 deținuți care lucrau la mina de plumb Cavnic. Extraordinar şi de neînţeles pentru Securitate a fost că, în aceeași zi, cu câteva ore mai devreme, trei deținuți de la mina Valea Nistrului au reușit şi ei să evadeze. Evadarea de la Cavnic este spectaculoasă şi prin faptul că unii dintre evadați au reușit să reziste în libertate câteva luni.
Ideea unei evadări a aparținut unui grup de deținuți care lucrau în Baia Sprie. Când aproape întregul plan era gata, au fost mutați la mina Cavnic. Aici au reluat planurile de evadare, cooptând şi noi membri în grup.

Evadarea  s-a produs la ieșirea din mină, la stația Rainer. Cei 14 s-au îmbarcat în două corfe. Primii 6, aflați în prima corfă, i-au imobilizat pe gardianul şi pe muncitorul civil care păzeau ieșirea. Reușind să depășească acest obstacol, au urcat pe niște scări şi au ieșit în pădurea care înconjura lagărul. Deși îşi propuseseră să fugă în grup, după evadare nu s-au mai găsit, așa încât, de unul singur sau în grupuri mai mici, au încercat să se îndepărteze cât mai mult de colonia de muncă.

Cei care au evadat:

Frații Ion şi Gheorghe Brânzaru, țărani din Vrancea, participanți la răscoalele țărănești, membri ai organizației „Vlad Ţepeş II”.
Alexandru Ciocâlteu, absolvent al Facultății de Drept din București, condamnat la 22 de ani de închisoare în procesul de spionaj intentat Nunţiaturii Vaticanului.
Constantin (Titi) Coşereanu, elev la Școala Militară, arestat sub învinuirea de „spionaj” în favoarea americanilor, condamnat la 25 de ani muncă silnică.
Fraţii Ion şi Simion Cojocaru, ţărani din Bârseşti în  Vrancea, participanți la răscoalele țărănești, arestați în lotul „Vlad Țepeș II”.
Dr. Miltiade Ionescu, șef de promoție la Facultatea de Medicină, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „organizație subversivă”
Dr. Paul Iovănescu, condamnat, în același lot cu dr. Miltiade Ionescu, la 15 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Ion Pantazi, condamnat la 5 ani pentru tentativă de trecere a frontierei.
Ion Ioanid, condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „crimă de înaltă trădare”.
Mircea Vueric, mecanic, condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru trecere frauduloasă a frontierei.
Colea Ungureanu, condamnat la 6 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Li s-au alăturat chiar în ziua evadării Ghiţă Chiper (condamnat la 7 ani închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei) şi Titi Spânu, croitor (condamnat la muncă silnică pe viață pentru „favorizarea infracțiunii”).

Când au fost prinşi:

Dr. Miltiade Ionescu şi Paul Iovănescu au fost prinși a doua zi dimineață, din cauza faptului că Ionescu suferea de inimă şi nu a rezistat efortului, neputând să se depărteze prea mult de mină, au fost duși la Securitatea din Baia Mare
Ion Pantazi a plecat în direcția Baia Mare, a fost găzduit pentru o zi de un activist de partid din Baia Mare, dar, după patru zile, a fost prins când părăsea orașul Baia Mare şi dus la Securitatea din Baia Mare
Ducu Ciocâlteau, Simion Cojocaru, Ghiţă Brînzaru, Colea Ungureanu, Ghiţă Chiper, Titi Spînu, constituind grupul cel mai numeros, au reușit să iasă din încercuirea securității şi au mers apro­ximativ 10 zile în marș forțat. Însă, dintr-o eroare de orientare, au mers prea mult spre nord, trecând în URSS. Încercând să se întoarcă în România, au fost somați de grănicerii români, arestați şi predați Securității care i-a transferat la Baia Mare.
Ion Brânzaru nu a reușit să iasă din cercul creat de Securitate timp de 3 săptămâni, fiind ajutat de un baci de la o stână. A pornit apoi spre Vrancea, unde a ajuns după aproape o lună. A fost trădat de un văr al său şi arestat de Securitate care l-a trimis în Baia Mare.
Ion Cojocaru, Ion Ioanid, Titi Coşereanu, Mircea Vueric s-au îndreptat spre Bucovina, prin munții Maramureșului, munții Țibleșului.
În a paisprezecea a zi de la evadare, Ioanid şi Coşereanu se pierd de ceilalți doi colegi şi hotărăsc să găsească o modalitate de a ajunge la București. Cu ajutorul unei preot din Iacobeni, au urcat într-un tren spre București, în 24 iunie 1953, 18 zile după evadare. Aventurile celor doi în Bucureștiul împânzit de Securitate, dar şi de tinerii din toate țările, participanți la „Festivalul Mondial al Tineretului” sunt pagini dintr-un roman de aventuri. Prieteni şi cunoștințe i-au ascuns şi le-au oferit sprijin. Au stat ascunși în diverse case, au mers pe străzi şi au intrat în dialog cu participanții la festival, mergând chiar la ștrand! Ioanid s-a angajat chiar pe un șantier la Dră­­­gășani, timp de câteva săptămâni.

La 13 septembrie 1953, Ioanid era arestat din București, Coşereanu fiind închis cu câteva zile mai devreme. Anchetați la Securitatea din Calea Rahovei, au fost trimiși apoi Securitatea din Baia Mare, unde se afla tot grupul „eva­daților”, iar de aici la penitenciarul din Oradea.
Mircea Vueric este şi el prins lângă trecătoarea Ghimeş-Palanca, după ce se pierduse de Ion Cojocaru.

Ancheta şi procesul
Pe măsură ce erau prinși, evadații au fost aduși la Securitatea din Baia Mare. În septembrie, au fost mutați în penitenciarul Oradea.
În timpul anchetei unul dintre „evadați” a cedat şi a făcut mărturisiri complete, astfel încât condamnarea a fost o simplă for­­malitate, chiar dacă Ducu Ciocâlteau şi-a retractat multe din declarațiile date în anchetă.
Cele mai mari condamnări le-au primit Ion Ioanid, Ion Pantazi şi Titi Coşereanu. Spre exemplu, Ioanid a fost condamnat la opt ani pentru organizație politică în închisoare, un an pentru evadare, cinci ani pentru întrebuințare de explozibil. În final 11 ani (i se adăugaseră 3 ani pentru cir­cumstanțe agravante).
Ing. Georgescu-Topuslău, considerat unul dintre complici la evadare, a fost condamnat la un an închisoare.
„Punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare (de la Cavnic, n. ed.) nu a fost o goană după recăpătarea libertății. Pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi. Sensul şi substratul acestei evadări a fost altul: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuși nici acest ermetism comunist nu este chiar total. Această evadare era mai mult o acțiune de protest, decât redobândirea libertății, pentru că şi așa știam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea. Credeam că vom fi prinși, dar ne-am asumat în mod deliberat şi conștient tot ce trebuia să urmeze, toate consecințele, şi chiar scontam pe lucruri foarte grave şi definitive, chiar că, prinși fiind, ne-ar putea executa. Ceea ce nu… nu era așa, exagerat” Miltiade Ionescu, AIOCIMS

Ce s-a întâmplat la Cavnic după evadarea din 6 iunie
„În zilele următoare evadării, ofițerii şi paznicii gardieni, plini de furie şi turbați, şi-au pierdut stăpânirea de sine, aplicând împotriva noastră măsuri de un barbarism, de o duritate şi de o ferocitate rare. Suspecții bănuiți de tăinuire au fost izolați, încarcerați, reducându-li-se parțial mâncarea, iar unora total.
Surprinzător, nimeni şi niciodată nu a făcut aluzii pentru incriminarea evadaților, din cauza cărora noi eram supuși acum măsurilor drastice ordonate drept pedeapsă. Din contră, manifestam sentimente frățești față de cei care şi-au primejduit viața…
O informație explozivă ne-a parvenit dintr-o sursă mai mult ca sigură (…) în legătură cu alte evadări de la minele Baia Sprie şi Valea Nistrului, ce au avut loc concomitent cu cea de la Cavnic”  Cornel Onaca.  

Sursa: Memorialul Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei
Sighetu Marmației

Evadarea de la Valea Nistrului

Marin Ţucă, ofițer de geniu, căpitan, Românu, țăran din Banat, participant la rezistența din zona Teregova, Coţofană, Miron au organizat evadarea tot la 6 iunie 1953. În fapt, evadarea celor de la Valea Neagră s-a produs doar cu câteva ore înainte de evadarea celor de la Cavnic. Această sincronizare a dat multe bătăi de cap anchetatorilor Securității, pentru a stabili cum reușiseră deținuții din cele două lagăre să se pună de acord.
I-au atacat pe deținuții care conduceau vagoneţii cu minereu și, cu ajutorul explozibilului furat, au detonat poarta exterioară reușind să fugă. Detonarea a zguduit toate geamurile lagărului. Cei patru au fost prinși după câteva zile, fiind anchetați în Baia Mare şi trimiși apoi la penitenciarul Oradea. În urma procesului, trei au fost condamnați la moarte şi unul la muncă silnică pe viață. Doi au fost grațiați de pedeapsa capitală, dar Marin Ţucă, considerat liderul grupului, a fost executat în 1955.