Europa si necesitatea unui traumatism

Criza politica europeana Avem de facut o „euroconfesiune”: nu suntem chiar atat de siguri ca la referendumul din Franta din 29 mai este just sa fim suporterii unui ”da” pentru ratificarea Constitutiei UE, afirma Franco Venturini, reputat editorialist al ziarului Corriere della Sera, citat de Rompres. Desigur, ca „europenisti de cursa lunga” intelegem lovitura dura pe care un refuz transalpin l-ar da profilului institutional si politic al Uniunii Europene. Stim foarte bine ca un nu al Frantei ar fi pentru Europa mult mai traumatic decat o succesiva respingere din partea Marii Britanii; ca ar ramane in vigoare un Tratat de la Nisa foarte prost, ca progresele timide continute in proiectul de constitutie ar risca sa fie zadarnicite impreuna cu ambitiile pe care le-a cultivat europenismul timp de decenii. Ambitiile Dar problema rezida tocmai in aceasta: oare mai exista inca aceste ambitii? Vom aduce cu adevarat un serviciu Uniunii dotand-o cu o Constitutie solemna, in timp ce totul imprejur distruge vointa politica de a fi Europa iar popoarele din UE incearca sa-si redobandeasca nationalismul pierdut? Nu ar fi oare mai de dorit traumatismul, criza, de la care sa incercam sa o luam de la capat? Se va spune ca aruncarea copilului odata cu apa din copaie nu a fost niciodata o solutie buna. Este adevarat, dar sa privim in jur. In trecut, Europa avea cu oamenii sai de stat o relatie de sprijin reciproc. Fara sa ne intoarcem la Parintii Fondatori, este suficient sa-i amintim pe Kohl si Mitterrand pentru a reda ideea. In schimb, la ora actuala, acea relatie pare rasturnata, Europa devine rand pe rand o jena sau o amenintare, iar oameni de stat dotati cu o viziune europenista nu mai exista, din simplul motiv ca scadentele europene se izbesc de interesele politice nationale in loc sa li se alature. Jacques Chirac a obtinut o batere a pasului pe loc cand a anuntat liberalizarea serviciilor in Uniunea Europeana explicand ca, in caz contrar, francezii vor vota nu. Gerhard Schroeder are obiectivul destabilizator de a reduce contributia germana la bugetul european inaintea alegerilor din septembrie 2006. Zapatero a devenit tovaras de drum al francezilor si al germanilor, dar se pregateste sa se razboiasca cu ei pe marginea problemei ajutoarelor regionale. Promisiunea fidelitatii Cat despre Pactul de stabilitate flexibilizat (de care si Silvio Berlusconi mizeaza sa profite) este un lucru bun facut in modul cel mai prost cu putinta, sub egida evidenta a maxi-puterii franco-germane, in timp ce ”relansarea” strategiei de la Lisabona pentru crestere ramane ostatica a prea multelor promisiuni nerespectate. Exemplele ar putea fi mult mai numeroase, s-ar putea relua dezbaterea cu privire la clarviziunea celor care au mizat pe Europa economica gandindu-se ca va urma si cea politica, dar concluziile nu s-ar schimba: daca este adevarat ca Europa si-a cunoscut intotdeauna interesele nationale si a trait nenumarate crize, actuala criza pe care o avem in fata ochilor este prima care nu poate miza pe un echilibru ce se naste din statura guvernantilor si din speranta popoarelor. Un europenist lucid precum Giuliano Amato identifica pericolul in ultimul sau eseu intitulat ”Noi, in cumpana”: noile sacrificii impuse de piata mondiala ameninta legitimarea europeana tocmai intr-un moment in care fazele institutionale delicate ar avea nevoie de un consens maxim si, in felul acesta, europenii se intorc si privesc la statul national ca la o sursa inca viabila, mai mult chiar, sub anumite aspecte, mai buna. Prezenta pe scena internationala, ambitia justa de a ramane fideli aliantelor fara a subscrie neaparat la gandirea unica americana, necesitatea de a imagina inca de pe acum o ”avangarda” motivata si capabila sa evite ca extinderile sa echivaleze cu suicidul, sunt toate obiective care pentru a fi eficiente trebuie mai intai sa treaca la o refondare interna a sentimentului european. De unde va proveni traumatismul regenerator de care avem nevoie? Corriere della Sera Obsesia ucigasa a adolescentilor americani Cele 10 persoane ucise in ultimul masacru in care a fost implicat un adolescent criminal confirma arhetipul initiat in 1999 la liceul Colombine, care are sansa de a se transforma intr-o moda, capabila sa atraga din ce in ce mai multi tineri, apreciaza Lionel Shriver, in cotidianul american The International Herald Tribune, citat de Rompres. Lectia pe care ni s-a spus ca trebuie sa o invatam din aceste masacre petrecute in scoli este ca trebuie sa luam masuri in privinta controlului armelor, a intelegerii celor mai putin adaptati in societate, in privinta interzicerii filmelor si jocurilor pe computer violente etc. In plus, sinuciderea lui Jeff Weise si uciderea de catre acesta a 9 persoane, printre care si bunicii sai, in rezervatia de indieni din Red Lake (statul Minnesota), ne-a oferit o alta lectie: ca trebuie sa fim atenti la ”semnele prevestitoare”. In cazul lui Jeff Weise, aceste semne au fost amplu mediatizate. S-a descoperit ca realizase mici filmulete horror si ca lua legatura, prin Internet, cu simpatizanti nazisti, desi e greu de crezut ca mostenirea genetica a lui Jeff ar fi putut fi pe placul acestora. Si mai predictibil, toate aceste conceptii morbide proveneau pe fondul unei familii dezbinate si al unei vieti personale prea putin satisfacatoare. Cu toate acestea, aceste ”semne prevestitoare” nu sunt suficiente pentru a justifica un astfel de comportament, mai ales, ca, pentru a scapa de marginalizarea sociala sau de mediocritate, jumatate din adolescentii americani recurg la pseudonime asemanatoare celui luat de Jeff pe Internet, afiseaza un comportament morbid si recurg la acte de victimizare. In plus, daca ne uitam mai atent, vedem ca ”pattern-ul” identificat atat in cazul lui Jeff Weise cat si in cazul adolescentilor criminali de la Colombine, nu este unul atat de functional. Ceea ce aceste doua masacre au in comun este doar fapta comisa, nu si motivatia si personalitatea celor care au facut-o. Cu toate acestea, exista o trasatura comuna care nu se incadreaza insa in schema, asa usor identificata de media, si care poate fi considerata ca fiind dorinta de celebritate. O celebritate postuma, e drept, dar de ajuns pentru cineva, care, asemanator lui Jeff Weise, se simtea atat de neglijat. Oricat am vrea sa ignoram acest fapt, calculul pe care si l-au facut acesti adolescenti este unul cultural surprinzator: nu devii celebru obtinand un A (echivalentul unei note 10), ci intr-un mod cu mult mai spectaculos in directia catre glorie, optand pentru infamie in defavoarea unor rezultate mai bune. Si este adevarat: probabil acum, mai multi americani stiu numele lui Jeff Weise decat pe cel al castigatorului premiului Nobel pentru pace, deoarece, la doua zile dupa masacru, cautand pe motorul de cautare Google cuvintele ”Jeff Weise” si ”Red Lake” vom gasi 8.000 de ocurente. Poate ca ar trebui sa ne dam seama, de fapt, ca presa face jocul acestor adolescenti si le faciliteaza drumul catre celebritate. Din aceasta perspectiva ar trebui sa intelegem si filmuletele pe care Jeff Weise le-a postat pe Internet, desenele sale morbide si povestirile macabre. In plus, intelegem ca, desi doar ocazional fatala, combinatia dintre disperare si dorinta de grandoare este la fel de comuna in America precum aceea dintre placinta si mar, conchide jurnalistul american. The International Herald Tribune