Europa lor şi Europa noastră, două lumi paralele

Zilele acestea în întreaga Europă sunt multe discuţii importante cu privire la faptul că Marea Britanie ia în calcul ieşirea din UE dacă nu vor fi acceptate mai multe condiţii prin care Anglia devine o ţară privilegiată între cele ale UE. Au fost voci autorizate care au spus că o ieşire a Angliei din Uniune va duce la o prăbuşire a acesteia. Din această poveste, cele mai şifonate ies ţările din Est, devenite un fel de cal de bătaie în UE. Iar prin extensie, Maramureşul este un „beneficiar” direct al măsurilor solicitate de Anglia, deoarece sunt mulţi maramureşeni plecaţi acolo sau care doresc să ajungă în Regat.

Pe scurt, Anglia doreşte să reducă financiar pachetele de asistenţă socială de care beneficiază cei ce lucrează sau locuiesc în Anglia. Se spune că unul din zece angajaţi în Anglia provine din alte state. Ţările din Est au un număr consistent de muncitori, dar şi specialişti plecaţi acolo. Discriminarea între cetăţenii Europei este clară şi nemulţumeşte.

Este incredibil cum ţările din UE, cu putere economică, financiară, militară îşi rezolvă problemele interne pe seama amărâţilor, din Est. Mai trist este că cei ce conduc ţara aprobă orice vine dinspre puternicii UE, fără să întrebe, fără o minimă împotrivire. Suntem o ţară de rang inferior, mai ales datorită modului în care este condusă.

După revoluţie, una din temele centrale în bătăliile politice ale acelor vremuri a fost intrarea în UE. Acest deziderat era prezentat ca fiind conducta prin care va curge lapte şi miere. S-a spus că avem o industrie din fier vechi şi că vor urma vremuri luminoase devenind membri ai UE.

Acum nu mai avem aproape de loc industrie, resursele naturale au intrat în exploatarea străinilor de această ţară, suntem o mare  piaţă de consum, iar cetăţenii români care merg în străinătate să lucreze (mobilitatea în cadrul UE fiind un punct central) sunt plătiţi cu mult sub salariile celor din ţările respective. Iar acum va urma o nouă discriminare… Vom avea un Brexit?

Studiul istoriei contemporane referitoare la crearea Uniunii Europene poate oferi explicaţii la întrebările şi temerile care frământă azi nu numai europenii, ci întreaga lume.

După cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea popoarelor au ieşit obosite şi sărăcite, iar fiecare individ căuta un dram de linişte şi speranţă de mai bine. Câteva personalităţi gândesc la proiectul unei Europe paşnice, unite şi prospere.

Istoria Uniunii europene cunoaşte următoarele etape:

- 1945 – 1959 - O Europă paşnică - începuturile cooperării.

În aprilie 1951 - 6 state - Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

- 1960 – 1969 - O perioadă de creştere economică.

- 1970 – 1979 - O comunitate în creştere - primul val de extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie.

- 1980 – 1989 Schimbarea la faţă a Europei - căderea zidului Berlinului.

II extindere: 1981 - Grecia.

III extindere: 1986 - Spania şi Portugalia.

- 1990 – 1999 - O Europă fără frontiere.

IV extindere: 1995 - Austria, Finlanda şi Suedia.

- 2000 – 2009 - O nouă extindere.

V extindere: 2004 - Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria.

VI extindere: 2007 – România şi Bulgaria

2010 – astăzi - Un deceniu de oportunităţi şi provocări.

VII extindere: 2013 – Croaţia.

Structurarea administrării acestui ansamblu de state are o istorie complicată, plecând de la găsirea simbolurilor ei, a denumirii sale, a lipsei unei Constituţii proprii, în acest proces ascunzându-se  multe conflicte care din când în când răbufnesc la suprafaţă.

Uniunea europeană a fost marcată des de încercări de regăsire a identităţii proprii, de stabilire a obiectivelor care-i stau în faţă şi în momentele de provocări majore: (crizele economice, datoriile suverane, criza imigranţilor, migrarea forţei de muncă) găsirea unor soluţii acceptate în consensul pe baza căreia a fost gândită intriga construcţiei europeană.

În acest ansamblu de provocări, de mişcări centrifuge, un ultim semn de întrebare este cea referitoare la poziţia Marii Britanii faţă de Uniunea europeană.

Britanicii sunt chemaţi la un referendum dacă vor sau nu să rămână în Uniunea Europeană. Marea Britanie cere ca Uniunea europeană să îi permită stoparea temporară a ajutoarelor sociale pentru cetăţenii din alte state, precum şi alte condiţii similare. În caz contrar, ameninţă cu ieşirea din UE.

Sunt două cauze economice principale care au condus la această situaţie: prezenţa tot mai mare a est-europenilor în Marea Britanie (polonezi, români, baltici etc.), care, pe lângă beneficiile clare pentru economia britanică, au produs şi neplăceri prin concurenţa pe piaţa forţei de muncă şi episoade de criminalitate (mică sau mare) exploatate la maximum de puternicele tabloide care sunt în majoritate covârşitoare euro-sceptice şi presiunea financiară reală asupra bugetelor de asigurări din Marea Britanie, care are unele dintre cele mai generoase ajutoare sociale din întreaga Uniune europeană.

Marea Britanie, prin premierul Cameron, a trimis o scrisoare preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, (care acum câteva zile a vizitat România) prin care formulează cererile care cuprind reformele solicitate de a se face în UE ca şi condiţie  de rămânere în Uniunea Europeană. Aceste solicitări cuprind:

n dorinţa ca să se garanteze respectarea faptului că în UE euro nu este doar o monedă;

- deciziile luate pentru zona euro să nu fie obligatorii şi pentru statele non-membre, ci doar opţionale;

- orice măsură care afectează toate statele să fie discutată şi decisă de către toate statele;

- scăderea poverilor birocratice în interiorul UE;

- întărirea rolului parlamentelor naţionale;

- eliminarea obligaţiei pentru Marea Britanie de a coopera pentru adâncirea integrării şi implementarea deplină a principiului subsidiarităţii în UE (adică tot mai puţină suveranitate pentru Bruxelles şi mai multă pentru statele membre);

n dreptul de a îngrădi accesului la beneficiile sistemului social pentru cetăţenii europeni care vin în Marea Britanie.

România, la fel ca alte ţări est-europene, se simte direct vizată de cererile lui Cameron. Peste 175.000 de români trăiau în 2015 în Marea Britanie, în creştere mare faţă de anul precedent.

România a decis să negocieze, la fel ca şi celelalte ţări est-europene, nuanţându-şi poziţia iniţial inflexibilă.

Aşa cum afirmă analiştii politici români, motivele acestei atitudini sunt: 

Dacă îl refuzăm pe Cameron, acesta se va întoarce acasă cu mâna goală şi nu va putea susţine rămânerea UK în UE. Brexit-ul nu va putea fi evitat. Or, pentru România (ca şi pentru alte state membre) ieşirea Marii Britanii din UE ar fi o adevărată catastrofă politică, cu efecte aproape imposibil de cuantificat economic.

Celelalte state est-europene şi-au arătat şi ele disponibilitatea de a negocia. Or, să rămână singurul adversar al Marii Britanii ar fi pentru România o nesăbuinţă politică. Efectele pe termen lung ar fi nefaste, mai ales că Marea Britanie este unul dintre puţinii aliaţi ai României în UE şi NATO în ce priveşte politica faţă de Rusia.

România îşi poate folosi înţelept poziţia pentru a obţine avantaje în alte dosare fierbinţi. În schimbul flexibilizării poziţiei în scandalul Brexit, Bucureştiul poate negocia şi cu Marea Britanie, dar şi cu UE un sprijin mai puternic în faţa politicii agresive a Rusiei, ori o deschidere pe dosare sensibile precum Nord Stream 2 sau chiar Schengen.

În acest context complicat, înţelepciunea trebuie să precumpănească logicii reci.