Europa, dupa „ciclonul Sarkozy”

Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, nu a avut un parcurs tocmai lin in primul sau semestru ca lider al Uniunii Europene (UE), avand in vedere ca mandatul sau a inceput cu neasteptata provocare a irlandezilor, care, la 12 iunie, au votat impotriva Tratatului de la Lisabona. Acest semestru se incheie in mijlocul disputelor privind modificarea in graba a aliantelor traditionale - de la Berlin, la Londra - si turbulentele crizei economice. Iar locomotiva franco-germana, care ar fi trebuit sa traga trenul comunitar spre tinte mai ambitioase, se afla acum pe linie moarta, in aceasta perioada de controverse si incertitudini, se arata intr-un editorial publicat de ziarul El Periodico. Vechea aspiratie franceza fata de un guvern european, capabil sa contracareze riscurile antiinflationiste ale Bancii Centrale Europene, imbatate de spiritul german, a fost uitat undeva, intr-un colt al Palatului Elysee. Cu voluntarismul sau neinfranat si aspiratiile sale napoleonice, Sarkozy a provocat iritarea cancelarului Angela Merkel, mai linistita si mai previzibila, care s-a trezit brusc incomoda, fara sa impartaseasca nici graba, nici initiativele prezidentiale. Germanii nu si-au ascuns dispretul fata de stilul intempestiv si populist al lui Sarkozy, astfel incat circumspectul ziar Frankfurter Allgemeine Zeitung a ajuns chiar sa-l califice „un pompier exemplar, dar nu un arhitect”. Iar cu razboiul fulger din Georgia, Sarkozy a lichidat, in doar trei zile, toate resursele UE, construite laborios si cu atata rabdare, negociind solitar si fara un mandat convenit cu Moscova. La Berlin, a trosnit din toate incheieturile vechea doctrina a Drag nach Osten (Marsul catre Est), resuscitata acum prin recurgerea la strategia utilizarii hidrocarburilor rusesti drept piesa-cheie pentru livrarile energetice si impotriva noii arhitecturi de securitate europeana. Daca un ministru francez a descris SUA ca o „hiperputere”, americanii au intors complimentul, numindu-l pe Sarkozy „un hiperpresedinte”, care a stiut sa vrajeasca urechile senatorilor din Washington cu discursurile sale radicale impotriva Iranului sau cu incetarea ereziei franceze in sanul NATO. Si care a stiut sa se declare in armonie cu George W. Bush, pentru a-i smulge acestuia, tot in numele Europei, promisiunea convocarii summitului G-20 largit, pentru a trage primele salve impotriva recesiunii, dar care, in final, s-au dovedit simple focuri de artificii, sub forma unui comunicat elogios la adresa institutiilor responsabile de naufragiu. In mijlocul acestei furtuni financiare, confuzia a fost totala. Globalizatorul s-a transformat intr-un nationalist retrograd. Dupa ce a exaltat, in campania sa electorala, valorile muncii, meritele si riscurile cu accente clar neoliberale, Sarkozy a intonat primele acorduri ale recviemului anticipat impotriva capitalismului neinfranat, asimilat de stanga franceza drept „anglo-saxon”. A denigrat, apoi, „dictatura pietei” si a creat un fond de investitii pentru a proteja companiile de pradatorii straini. Pierre Moscovici a asigurat ironic ca „Sarkozy nu este un socialist”, dupa ce el insusi a ajuns sa se intrebe „Am devenit oare socialist?”, pentru a-si raspunde, apoi, ambiguu si retoric: „S-ar putea, cine stie?”. Cand a devenit evident ca nu se putea baza pe Angela Merkel, presedintele s-a intors spre Londra, fara sa se delimiteze insa de traditia interventionista si fara sa tina seama de contradictia pe care o presupunea convenirea viitorului Europei cu un eurosceptic precum Gordon Brown, adept al liber-schimbismului si americanofil convins, care il descurajase pe Tony Blair sa intre in eurozona. Ultimul episod al acestei gherile diplomatice a fost intrevederea dintre Sarkozy, Brown si presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, in capitala britanica, pentru a pregati summitul de la Bruxelles, intr-un afront deschis la adresa Berlinului. Sarkozy a trecut pe la presedintia Uniunii ca un ciclon, a facut sa avanseze cauza Europei unite, desi a suscitat temerile unor membri mai fragili, reticenti fata de aceasta strategie aventuroasa. Partenerii au reactionat diferit in fata amenintarii crizei, prin retete nationale, care au venit sa se adauge actiunii presedintelui in exercitiu, calauziti mai mult de pragmatism si oferind anticipat imaginea a ceea ce Europa poate face si reprezenta daca progreseaza spre integrare. „Multa actiune si putina substanta”, a rezumat un ziar german, ofuscat, poate, de gestionarea care va marca un succes in analele europenismului. La un nivel fara precedent, UE s-a aflat in prima linie, fortata in coerenta si in contradictiile sale de un presedinte eurofil, vulcanic, obsedat de stirile de seara si, paradoxal, nationalist. Sarkozy a agitat protocoalele, dar si constiintele, cand anuntase convocarea unui summit al zonei Euro la Paris (la 12 octombrie), caruia i s-a alaturat, pentru prima data, Gordon Brown. „Niciodata Europa nu a fost guvernata cu mai multa forta”, exclamase laudativ luxemburghezul Jean-Claude Juncker. Problemele structurale au fost lasate pe planul doi de urgenta financiara, de la impasul tratatului de la Lisabona, cu precara sa arhitectura institutionala, la convenabila dar, deocamdata, neviabila integrare britanica in eurozona. Prejudiciile aduse aliantei franco-germane intuneca, totusi, perspectiva unei Europe care va intra pe mana euroescepticilor cehi, de la 1 ianuarie 2009, intr-un moment in care Germania este paralizata de precampania electorala. Si cu greu pot fi anticipate efectele, pe termen lung, ale acestui uragan al carui ochi se afla la Paris, conchide editorialul. AGERPRES