Eugène Henri Paul Gauguin

Eugène Henri Paul Gauguin s-a născut la 7 iunie 1848, la Paris, şi a rămas ca unul dintre cei mai cunoscuţi pictori postimpresionişti francezi. Aventurier şi geniu, Paul Gauguin a ştiut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influenţând pe fauvişti şi pe artiştii din gruparea Nabis.

Detaliile despre viaţa lui Paul Gauguin constituie una dintre cele mai picante şi mai exotice poveşti din întreaga istorie a artei. Puţini oameni au sacrificat şi au pierdut atât de mult pentru a-şi îndeplini visele artistice. În tinereţea sa, artistul s-a bucurat de o carieră de succes ca om de afaceri, ducând o viaţă liniştită, stabilă şi un trai lipsit de griji. Apoi, apropiindu-se de vârsta maturităţii, artistul a renunţat la toate aceste realizări, pentru a deveni pictor şi pentru a putea lucra în regiuni îndepărtate şi neexplorate ale lumii.

Paul Gauguin s-a născut la Paris pe 7 iunie 1848, ca fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist şi republican înveterat şi al Alinei Maria Chazal, fiica liderului pro-socialist, Flora Tristan. Familia Gauguin, simţind că în Franţa republica este în pericol, s-a mutat în Peru, în 1849. Tatăl lui Paul Gauguin a murit la 30 octombrie în Patagonia, familia întorcându-se în Franţa abia peste cinci ani, în august 1854 şi stabilindu-se la Orléans. În 1865 Paul Gauguin a servit Franţa ca ofiţer secund pe un vas comercial cu destinaţia Rio de Janeiro, iar un an mai târziu, a pornit într-o călătorie de treisprezece luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul „Chili”.

Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher şi colecţionar îndrăgostit de lucrările impresioniştilor, Paul Gauguin a fost angajat în 1871 ca funcţionar la o agenţie de bursă. S-a împrietenit cu pictorul Émile Schuffeneker, cu care a început să picteze şi să deseneze. În 1873, s-a căsătorit cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcţionar danez. În următorii zece ani, din această căsătorie s-au născut cinci copii.

Anul 1874 a adus o schimbare decisivă în viaţa lui Gauguin, pentru el începând lucrul în atelier şi perioada de căutări artistice. S-a înscris la „Academia Colarossi”, unde a învăţat secretele picturii după model. A fost anul organizării primei expoziţii a impresioniştilor şi Gauguin a cumpărat, încântat, tablouri realizate în acest stil.

În 1875, a expus primul său tablou, Peisaj la Viroflay, în care se simte influenţa lui Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu. Câţiva ani în şir s-a întâlnit regulat cu artiştii impresionişti în cafeneaua „Nouvelle-Athénée” din Place Pigalle şi a participat cu lucrările sale la expoziţiile acestora.

În 1879 şi-a petrecut pentru prima oară vara în Pontoise, la Pissarro, care l-a îndemnat să se apropie mai mult de natură. Aici l-a cunoscut, în 1881, pe Paul Cézanne. Cei doi pictori s-au înţeles perfect, între ei fiind multe asemănări în reprezentările artistice.

Odată cu anul 1883, Gauguin s-a decis să-şi consacre întreaga energie picturii, a părăsit lumea finanţelor şi şi-a neglijat familia. Din acest moment evenimentele ce vor urma vor accelera ritmul marii sale aventuri în pictură. Gauguin şi-a abandonat soţia şi copiii la familia acesteia în Danemarca, a vândut numeroase piese din colecţia proprie pentru a se întreţine şi o vreme a câştigat ceva bani din lipirea de afişe. Vara anului 1886 a petrecut-o în Bretania, la Pont-Aven, unde trăiau numeroşi pictori independenţi sosiţi din Anglia şi America. Acolo a avut, în sfârşit, ocazia să creeze departe de influenţele pariziene. Dezamăgit de impresionişti, Gauguin a fost de părere că pictura tradiţională europeană trece printr-un proces intens de imitare şi că este complet lipsită de profunzime simbolică, spre deosebire de arta africană sau asiatică, încărcate de simbolism şi vigoare.

Din cauza problemelor materiale, dar şi datorită setei sale nestăvilite de independenţă, primăvara anului 1887 l-a găsit pe Gauguin pe puntea unui vas care se îndreaptă spre Panama. A lucrat câteva săptămâni la construcţia canalului, s-a îmbolnăvit însă de malarie şi s-a întors în Franţa, din nou la Pont-Aven.

Împreună cu pictorul Émile Bernard, a elaborat regulile sintetismului, care se bazează pe planuri de culori de aceeaşi nuanţă, reliefate prin contururi ferme. Compoziţia Viziune după predică, cunoscută şi ca Lupta lui Iacob cu îngerul, marchează debutul acestui nou stil, caracterizat prin petele decorative de culoare pură, prezenţa marcată a liniilor de culoare închisă, motive simplificate, tratarea antinaturalistă a spaţiului şi renunţarea la perspectiva tradiţională.

Prin aşezarea surprinzătoare a motivelor, artistul leagă două planuri ale realităţii: femeile bretone şi viziunea lor. „Pentru mine peisajul şi lupta din tablou există numai în imaginaţia oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicii ascultate”, spunea Paul Gauguin.

Artistul a recurs adesea la motive pictate deja, pe care şi le-a însuşit şi le-a aşezat într-o nouă ambianţă. Tabloul Christ galben este inspirat în mod direct de statuia de lemn policromă a unor meşteşugari din secolul al XVII-lea. Gauguin a mers însă mai departe, a preluat idei formale şi din propriile lucrări şi, asemenea unui compozitor, le-a prelucrat ca şi cum ar scrie variaţii diferite pe aceeaşi temă.

În anul 1888, galeria pariziană „Boussod et Valadon” i-a organizat prima expoziţie personală. Noua generaţie a văzut în Gauguin maestrul simbolismului. În acelaşi an, la 21 octombrie 1888, Gauguin a ajuns la Arles, la Van Gogh, pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard şi i-a rugat pe cei doi să-şi facă reciproc portretul. Rezultatul îl constituie tabloul Mizerabilii, în care Gauguin se reprezintă în chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relaţia de prietenie dintre Gauguin şi Van Gogh s-a deteriorat repede. Şi Gauguin, ca şi Van Gogh, a trecut prin puternice depresii şi crize identitare. Relaţia dintre cei doi nu putea dura mult. După o ceartă violentă, Gauguin s-a întors la Paris.

Gauguin a visat la un atelier la tropice şi alegerea sa a căzut pe Tahiti, pământ al „extazului, al liniştii şi al artei”. În primăvara anului 1891 s-a îmbarcat pe un vas spre Oceanul Pacific şi la 8 iunie a sosit la Papeete. S-a stabilit la Mataiea şi a început să picteze, folosind ca modele femei indigene, cu care a avut şi legături amoroase. După un intermezzo parizian şi câteva luni în Belgia, Gauguin s-a întors în Tahiti. La 28 iunie 1895, a părăsit din nou Franţa, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data aceasta s-a stabilit într-o localitate pe malul mării, unde a început o muncă gigantică. Anul 1897 este anul naşterii câtorva capodopere printre care şi tabloul “De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?”, care va fi expus un an mai târziu la galeria „Vollard” din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.

În septembrie 1899 s-a mutat în arhipelagul insulelor Marchize, la Atuona, pe insula Hiva-Oa. Aici şi-a construit celebra „Casă a plăcerilor”. Un amator de artă i-a comandat „Calul alb” şi a refuzat până la urmă tabloul finisat, întrucât calul a devenit… verde! La care pictorul a răspuns că imbecilii lipsiţi de imaginaţie i-au reproşat absolut gratuit lui Delacroix faptul că pe pânza tabloului intitulat La Justice de Trajan a pictat calul în roz. Tabloul a fost expus în 1906 la Salonul de Toamnă din Paris, stârnind un ecou puternic în cercul tinerilor expresionişti.

În anul 1903, din cauza unor probleme cu biserica si guvernul, Gauguin a fost condamnat la trei luni de închisoare şi amendat cu o sumă usturătoare.

În acea perioadă, artistul era susţinut financiar de către dealerul de artă, Ambroise Vollard.

Înainte de a ajunge să-şi ispăşească pedeapsa, artistul, cu o sănătate vulnerabilizată de o viaţă mult prea tumultuoasă şi de dependenţă de alcool, moare de sifilis, la vârsta de doar 54 de ani, în anul 1903. A fost înmormântat în cimitirul Calvary (Cimetière Calvaire), din Atuona, Hiva ‘Oa, din insulele Marquesas, din Polinezia franceză.

În anul în care a murit, galeria „Vollard” i-a organizat o expoziţie cu 50 de picturi şi 20 de desene, iar Salonul de Toamnă a dedicat o întreagă sală lucrărilor sale.

Pictorul Paul Gauguin, spirit nonconformist şi genial, rămâne în istoria artelor ca fiind unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai post-impresionismului.

În căutarea paradisului terestru

Călătoriile lui Gauguin erau motivate de dorinţa sa de a găsi un paradis terestru şi de a-l imortaliza pe pânză. Un timp a crezut că a găsit aceste trăsături primitive ale vieţii umane în Bretonia, dar dorul de drum l-a îndemnat să plece în călătorii şi mai îndepărtate spre insula Martinica, Insulele Marchize şi Tahiti. În fiecare dintre aceste destinaţii, artistul a fost dezamăgit de imaginea tradiţiilor locale ameninţate de influenţele occidentale. Artistul neîmpăcat a creat un nou Paradis, fruct al imaginaţiei sale, utilizând un stil graţios şi cromatica tropicală pentru a ne transmite într-un mod unic imaginea proprie despre misticismul primitiv.

Personalitate chinuită şi neliniştită, dominată de dorinţa de evadare, de a fugi spre realităţi necontaminate, primitive, Gauguin reda această tensiune în operele sale, creând în acestea şi cu acestea locul ideal al universului său emoţional. Pictura sa preia tuşele poeticii impresioniste, fără a adera la aceasta în totalitate. Nerăbdarea de a ieşi din lumea aparenţelor, pentru a intra în profunzime, îl poartă spre o artă care, fără a se îndepărta de elementele simbolice, încearcă să îmbine adevărul emoţional dincolo de aparenţa realului, unde armoniile cromatice au semnificaţii spirituale. În operele sale, natura şi fantezia, adevărul şi imaginaţia se îmbină. Căutarea unei sinteze de forme şi armonii, ritm şi muzicalitate a culorilor şi anularea perspectivei creează o realitate poetică nouă şi obiectivă. Gauguin a înlocuit influenţele Greciei Antice cu cele tahitiene străvechi.

„Pentru mine peisajul şi lupta din tablou există numai în imaginaţia oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicii ascultate”.

Paul Gauguin