Este cercetarea științifică o meserie?

Cercetarea științifică, definită în Wikipedia ca „activitatea creativă și sis­te­matică de acumulare de noi cunoștințe”, este un concept indisolubil asociat societății umane, a cărei existență și evoluție nu au sens și nu pot fi ima­ginate în afara acesteia.
Deși termenul / sintagma „știință” a apărut numai în Evul Mediu,  preocupările pentru acumularea de cunoștințe au apărut, practic, odată cu ființa omenească (v. „focul lui Prometeu”), setea de cunoaștere și de a descifra ceea ce ne influen­țează existența fiind în gena umană. Acumulările sistematice de cunoștințe au apărut încă în civilizațiile antice, când s-au pus bazele geometriei, mecanicii sau astronomiei.

Știința, așa cum o știm astăzi,  a apărut în secolele XVI-XVII, odată cu operele lui Copernic, Newton, Galilei și alții. În decursul ultimei jumătăți de mileniu, s-au cristalizat diferite ramuri ale științei, care se pot împărți în patru categorii:  științele naturii (ex. fizică, chimie, biologie) care studiază lumea fizică; științele uma­niste (ex. literatură, muzică, arte); științele sociale (ex. economie, psihologie, sociologie) care studiază indivizii și societățile; științele formale (ex. logică, matematică, știința informațiilor) care studiază sistemele formale. În continuare mă voi referi numai la științele naturii, cercetările în celelalte domenii, în special în științele umaniste și în științele sociale, având alte particularități.

Nu există o definiție atotcuprinzătoare a cercetării științifice. Probabil că cele mai sugestive definiții sunt date de oameni de știință celebri:
- „Cercetarea este ceea ce fac când nu știu ce fac”. (Wernher von Braun)
- „Cercetarea este crearea de cunoștințe noi”. (Neil Armstrong)
- „Este important să nu te oprești să te întrebi. Curiozitatea are propria rațiune de a exista”.  (Albert Einstein)
- „Niciodată să nu privești studiul (n.a. cercetarea științifică) ca pe o datorie, ci ca pe un prilej demn de invidiat care te învață ce înseamnă influența eliberatoare a frumuseții pe tărâmul spiritului, pentru bucuria ta personală şi beneficiul comunității”. (Albert Einstein)
- „Un experiment este o întrebare pe care știința o pune Naturii și o măsurătoare este înregistrarea răspunsului Naturii”. (Max Planck)

Cercetarea științifică se desfășoară de către cercetători, de regulă în cadrul disciplinelor academice. „Cercetătorul este un om de știință a cărui activitate se axează pe dezvoltarea și lărgirea cunoașterii științifice într-un anumit domeniu”. (Wikipedia).

Deși există unele descrieri ale activității de cercetare științifică, nu există un manual special și nu există cursuri dedicate a căror absolvire să implice dobândirea meseriei de cercetător științific. Această „meserie” se învață „la locul de muncă”. Studenții la masterat sau doctorat își desfășoară activitatea în cadrul grupelor de cercetare, unde, în paralel cu dobândirea cunoștințelor științifice de specialitate, dobândesc abilități de cercetător: metodologie, tenacitate, probitate s.a.
Multe din descoperiri sunt atribuite norocului sau geniului celui care a făcut descoperirea. Marii savanți ai umanității au însă o altă părere: „Norocul favorizează min­țile pregătite”. (Louis Pasteur), „Geniul este unul la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută trans­pirație”. (Thomas Edison). Cercetarea științifică implică, mai presus de orice, o temeinică educație, imaginație, creativitate și, nu în ultimul rând, muncă asiduă și pasiune.
Cercetarea științifică, în termeni cei mai simpli, înseamnă un studiu sistematic al unei probleme. Orice cercetare începe cu alegerea subiectului. Bineînțeles că acesta depinde de domeniu, de preocupările grupului din care face parte cercetătorul, de posibilitățile materiale și, nu în ultimul rând, de disponibilitatea cercetătorului. În privința alegerii subiectului, Wikipedia îl citează pe Platon care în Meno vorbește despre o dificultate inerentă, dacă nu despre un paradox, a cercetării: „Dacă știi ce cauți, de ce îl cauți?! Dacă nu știi ce cauți, ce cauți?!”

Următorii pași sunt documentarea, enunțarea unei ipoteze, stabilirea metodologiei și eventual a experimentelor pentru testarea ipotezei și apoi colectarea, analiza și interpretarea datelor.
În general, o ipoteză - presupunerea care trebuie testată - este folosită pentru a face predicții care pot fi testate prin observarea rezultatului unui experiment. Dacă rezultatul este în concordanță cu ipoteza, se concluzionează că experimentul susține ipoteza, dar dacă rezultatul este inconsecvent în raport cu ipoteza, atunci ipoteza este respinsă. Ipotezele alternative pot fi, de asemenea, în concordanță cu observa­țiile și în acest caz se caută alte teste științifice care să înlăture ambiguitatea.
Considerând aceste etape ale cercetării științifice, Dicționarul  Merriam-Webster definește cercetarea ca „investigație sau experimentare care vizează descoperirea și interpretarea faptelor, revizuirea teoriilor sau legilor acceptate în lumina unor fapte noi sau aplicarea practică a acestor fapte, teorii sau legi noi sau revizuite”.

În practică acești pași și ordinea lor adesea se întrepătrund.
În general, cercetătorul publică în literatura de specialitate rezultatele cercetărilor sale. O mare parte din rezultatele cercetărilor există sub formă de teză sau disertație, însă foarte multe din acestea se și publică.
Gradul de originalitate al cercetării se numără printre criteriile majore pentru articolele care urmează să fie publicate în reviste academice și, de obicei, este stabilit prin intermediul evaluării peer review (evaluare colegială). Aceasta este o formă de autoreglementare de către membri calificați ai respectivului domeniu științific, care sunt consultați de editori pentru a analiza, anonim și imparțial,  lucrarea academică a unui coleg de-al lor. Evaluarea peer review este folosită pentru a menține standardele de calitate, pentru a îmbunătăți per­formanța și pentru a oferi credibilitate.
Activitatea de cercetare științifică este și trebuie să fie indisolubil legată de două  aspecte: etică și integritate. Etica cercetării se referă la problemele de ordin moral care apar în timpul sau ca rezultat al activităților de cercetare în legătură cu conduita la nivel individual a cercetătorilor și la implicațiile pentru comunitățile de cercetare. Sunt necesare politici și măsuri ferme și clare pentru guvernarea din perspectivă etică a cercetării, toate acestea pentru a se asigura că oamenii, animalele, mediul sau societatea nu sunt afectate de ancheta științifică. Codurile de etică în cercetare au apărut pentru a se asigura că cercetarea este, deopotrivă, guvernată de principii și norme consolidate și lipsite de echivoc și condusă în mod responsabil. Integritatea cercetării se referă la aspecte precum conduita științifică incorectă (ex. frauda, fabricarea de date sau plagiatul) .
Cercetarea științifică este finanțată de autoritățile publice, de organi­zații neguvernamentale sau de entități private/ companii. Finan­țarea cercetării este o problemă de actualitate în întreaga lume. Diversitatea domeniilor și concurența la finanțare între diversele domenii și în cadrul aceluiași domeniu este considerabilă și mulți cercetători petrec o cantitate semnificativă din timpul lor căutând surse de finanțare pentru diversele propuneri de proiecte și solicitând granturi pentru fonduri de cercetare. Din păcate, această situație a dus și la o birocratizare excesivă, ceea ce duce, în final, la sabotarea cercetării științifice propriu-zise. O problemă majoră, îndeosebi în unele țări sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, din păcate și în România, este subfinanțarea cercetării științifice, ceea ce duce la frânarea dezvoltării economice a societății. Unul dintre motive ține probabil  de necunoaștere, lipsa pre­gătirii sau a folosirii de spe­cialiști, cunoscători ai domeniului, în procesul de elaborare a politicilor în domeniu.

Liderii politici care decid finan­țarea au nevoie de un  nivel minim  de cunoștințe științifice sau, cel puțin, de o consiliere pe măsură. Din păcate, percepția la nivel politic în România, cu privire la ce înseamnă cercetare științifică și profesie în domeniul cercetării științifice, s-a degradat semnificativ. La aceasta a contribuit și mentalitatea greșită și profund dău­nătoare, generată uneori de frustrare, de invidie sau de dorința de parvenire, că un om politic împlinit este cel care are doctorat și, de aici, toți putem face știință. Și pentru că este evident că o atare impresie este falsă, perpetuându-se, însă, fără discernământ, s-a ajuns în situația paradoxală ca unii, nu puțini, dintre politicieni, să  obțină  prin fraudă titluri de doctori în științe sau ti­tluri academice. Aceasta, din păcate, aduce atingere nu numai valorilor morale și etice la nivelul societății, dar afectează pe termen lung, greu de remediat, domeniul cercetării științifice și însăși meseria de cercetător științific, acestea fiind descalificate și, practic, decăzute în raport cu rolul lor în societate.

Viteza descoperirilor științifice a crescut continuu, iar accelerația a devenit din ce în ce mai mare mai ales în ultimii 50-100 de ani. Cantitatea de cunoștințe a devenit considerabilă, curiozitatea omului de a cunoaște tot mai mult este de nestăvilit și nimeni nu știe unde se oprește universul cunoașterii.  Specializarea pe domenii și subdomenii s-a adâncit. Disciplinele variază de la cele „clasice”, la ge­ne­tică moleculară, imunologie, mi­­crobiologie, sănătate publică şi științele mediului. Creșterea impetuoasă a interesului societății pentru cercetarea științifică a dus la dezvoltarea instituțională, în paralel cu implicarea universităților, și la apariția titlurilor oficiale, în prezent existând meseria de cercetător științific în diverse specialități.

Cercetarea științifică este, fără doar și poate, o meserie în zilele noastre, însă este o meserie specială care necesită, poate mai mult decât altele, abilități din naștere, aidoma talentelor artistice sau sportive, ce nu se dobândesc prin educație, care, la rândul ei, are rolul de a consolida și completa, cu informațiile și instrumentele necesare, aceste excepționale calități ținând de nevoia constantă de a cunoaște, curiozitatea continuă, capacitatea de pătrundere și de înțelegere a unor lucruri și realități ce nu se află la îndemâna oricui și, nu în ultimul rând, neliniștea permanentă în a trece la următorul nivel, proiect, sferă de cunoaștere.
Cercetătorul științific veritabil este dezinteresat de titluri și onoruri, nu are preocupări de mărire și nici orgolii de a fi considerat „special”; Sigur că se bucură ca descoperirea sa să fie recunoscută, confirmată, asumată, dar aceasta, în cazul său, nu are legătură cu titluri și cu aprecierile de moment, superficiale; Adevărata satisfacție vine din rezistența în timp a descoperii sale, contribuția sa reală la consolidarea dezvoltării, a nivelului de cunoaș­tere a omului în raport cu mediul care îl înconjoară; Îl recunoști după dezinteresul față de lucrurile și ambițiile mărunte, iar asta îl distinge definitiv de pseudocercetători.

Asemenea altor meserii ai căror reprezentanți se îngrijesc de sănătatea fizică - medicii - sau sufletească – preoții, cercetătorii știin­țifici se îngrijesc, pe alt palier, de împlinirea nevoilor ființei umane, aceea a cunoașterii. Cercetătorul științific contribuie, prin descoperirile sale, la menținerea sănătății fizice – cercetările în domeniul biologie, sănătate etc, la creșterea calității vieții – cercetările aplicative pe termen scurt și cele fundamentale pe termen lung, iar, în final, la consolidarea unei stări psihice optime – împlinirea nevoii de a cunoaște.

România are istorie, școală, po­tențial și realizări în domeniul cercetării științifice. În toate regiunile României regăsim instituții și personalități recunoscute în domeniul cercetării științifice în plan național, european și internațional care au supraviețuit în perioadele grele și s-au dezvoltat semnificativ în perioadele de avânt social, economic, existând, la acest moment, potențialul de a fi recunoscuți ca parteneri egali cu colegii din statele dezvoltate. De aceea este esențial ca politicienii să nu se creadă oameni de știință, ci să se încreadă în aceștia și să își facă, la rândul lor, meseria de a susține și consolida cercetarea științifică românească veritabilă.

Conexiunea Maramureșului cu cercetarea științifică este descrisă extrem de sugestiv în Gazeta de Maramureș („Maramureșul și Aca­demia Română”, Nicolae Te­remtuș, 21 Februarie 2020):
„Oamenii, natura, bogățiile Mara­mureșului au atras de timpuriu atenția multor academicieni, cercetători, reprezentând aproape toate domeniile științei: istorici, arheologi, geografi, geologi, muzicologi, etnologi etc., care-și des­fă­șoară activitatea într-unul dintre prestigioasele institute de cercetare arondate forului suprem al științei românești (n.a. Academia Română) și care au găsit în acest Nord Statornic un câmp extrem de fertil pentru investigații. Se impune, astfel, să accentuăm ideea că Maramureșul dispune de un potențial intelectual-științific și patriotic remarcabil.”