ESEURILE CÂȘTIGĂTOARE ALE CONCURSULUI „POVEȘTI CU REGI ȘI REGINE”

LOCUL I - O POVESTE CU REGI ȘI REGINE
Dancu Tudor Ștefan, elev în clasa a XII-a E, Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare

- Am ajuns! rosti mama cu glas domol în care se putea citi o urmă de nostalgie.
Flaviu stătea împreună cu părinții și cu bunicul său în mijlocul unei ulițe prăfuite și privea casa bătrânească ce se înălța în mijlocul unei curți umbrite de câțiva meri. Pomii își scuturaseră toți straiele stacojii, dar casa părea încremenită într-un timp doar al ei. Aceasta fusese clădită cu decenii în urmă de către stră-străbunicii lui și în această curte și pe acest drumeag se jucase bunicul său pe când era de-o seamă cu el. Băiatul își urmă pă­rinții în casa părăginită, în timp ce bunicul rămase la urmă fără să scoată vreo vorbă, ferindu-se parcă să pășească în odaia pustie. Când în cele din urmă trecu pragul, zăbovi o vreme în mijlocul încăperii, dar ochii săi alergau frenetic de la un ungher la altul. Fiecare colțișor purta într-în­sul o puzderie de amintiri ce prindeau acum viață sub privirea bătrânului și îl trăgeau ca un șuvoi în niște vremuri demult risipite. Într-un final, ochii i se opriră asupra unei fotografii alb-negru, ce atârna înrămată pe perete, din care zâmbeau chipurile șterse ale bunicilor săi,
și o lacrimă fierbinte alunecă pe obrazul acestuia.
Flaviu tresări și își îndemnă bunicul să ia loc pe un scăunel, care zăcea într-un colț, și să se odihnească. Bătrânul, însă, nu se uita la nepotul său, ochii săi erau ațintiți asupra unei scene din trecut, care se juca numai pentru el, doar în mintea și sufletul său. Când în cele din urmă reuși să se smulgă din transă, bunicul își privi nepotul și se sili să vorbească printre suspine:
- Pe scăunelul ăsta ședea și moșul meu. Se punea aici seară de seară, iar eu stăteam la picioarele lui și el începea să-mi depene povești. Eram ochi și urechi și îi sorbeam fiecare cuvânt.
- Ce fel de povești știa stră-străbunicul?
- Știa fiecare poveste ce colindase meleagurile Maramureșului, dar cele mai multe erau pățanii din copilăria lui. Era una pe care l-am rugat de zeci de ori să mi-o zică și nu mă săturam niciodată. O poveste pe care a trăit-o el însuși când era de vârsta ta. O poveste cu regi și regine.
Era în primăvara anului 1919, la câteva luni de la înălțătoarea Adunare de la Alba Iulia, în care românii din Transilvania au luat hotărârea de a se uni cu Patria Mamă, când o veste neașteptată
s-a răspândit ca o flacără în întreg ținutul Băii Mari. Urma ca, a doua zi, pe 26 mai, să sosească la Baia Mare însuși Ferdinand, Regele tuturor Românilor, alături de regina Maria și numeroși oameni politici printre care și Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei.
Vestea a coborât și în minele lui Alexiu Pocol, fost învățător, îmbo­gățit peste noapte din exploatarea aurului din jurul Băii Mari. Acolo lucra tatăl bunicului meu, care, auzind ce avea să se petreacă, s-a oferit alături de alți localnici să pregătească gara pentru sosirea distinșilor oaspeți. Într-o singură zi, clădirea cea veche și neîngrijită se umplu de viață, de culoare, de flori și de ghirlande, scoțând la iveală o frumusețe vrednică de vizita unui rege.
A doua zi, luni dimineață, la ora 7, bunicul meu se afla și el la gară, în mulțimea animată care ardea de nerăbdare să sosească trenul regal dinspre Satu Mare. La ivirea trenului, orchestra militară a intonat imnul regal „Trăiască Regele”, în timp ce imensa mulțime aștepta cu răsuflarea tăiată apariția Maiestă­ților Lor, Regele Ferdinand și Regina Maria. Ca o explozie de entuziasm, au izbucnit din piepturile celor prezenți uralele „Trăiască regele nostru, Ferdinand! Trăiască regina noastră Maria!”. Regele Ferdinand și Regina Maria, potrivit datinii, au fost întâmpinați cu pâine și sare de către primarul orașului care își prezentă omagiile Maiestă­ților Lor. Regele mulțumi pentru călduroasa primire și mărturisi că se simte fericit să se afle în acest colț de țară.
Numeroase oficialități ale orașu­lui, printre care reprezentanți ai preo­ților, ai corpului didactic, ai comitetului de femei, i-au întâmpinat cu emoție și recunoștință pe cei doi oaspeți de seamă. În afara gării se adunase toată suflarea orașului, dar și a satelor învecinate, crezând că îi vor vedea doar din depărtare pe iluștrii suverani, fără să se aștepte ca aceștia să se amestece printre ei. Ochii oamenilor se umplură de lacrimi când regele și regina, croindu-și drum prin mul­țime, strângeau cu căldură mâinile muncite ale norodului. Astfel, preț de câteva clipe care aveau să îl înso­țească întru vecie, mânuța cea caldă și tremurândă de copil a bunicului meu a ajuns în palma ocrotitoare a Mamei tuturor Românilor.
Pentru cei prezenți, acestea au fost clipe de neuitat, dar care au trecut cu repeziciune. Regele și regina
și-au văzut de drum, iar mulțimea s-a risipit, viețile oamenilor reluându-și cursul firesc. Până în 1922, când un alt eveniment a însuflețit din nou toată suflarea țării. La 15 octombrie, la Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați ca regi ai României Mari, ca Regi ai Tuturor Românilor. Regina Maria, în cadrul ceremoniei de încoronare, a purtat o splendidă coroană din aur, încrustată cu pietre prețioase, făurită din aurul extras din munții Maramureșului, din minele lui Alexiu Pocol, mine în care trudea și tatăl bunicului meu. Coroana este și astăzi socotită una dintre cele mai frumoase podoabe regale ale secolului trecut.
Peste încăperea în care stăteau se așternu tăcerea. Bătrânul isprăvise de spus povestea, iar în mintea și sufletul său era pace, căci a împăr­tășit cu nepotul său un crâmpei din istoria familiei și din istoria neamului nostru. În schimb, în mintea și sufletul lui Flaviu încolți o curiozitate de nestăvilit privind rădăcinile sale. Niciodată nu și-ar fi închipuit că strămoșii săi au ajuns atât de aproape de suveranii care au adus toți românii laolaltă. Întrebările sale însă aveau să își găsească toate răspunsul. Căci acolo, în casa unde a copilărit, și care vegheat asupra atâtor gene­rații, bunicul prinse a depăna o altă poveste…

LOCUL II - VIZITA REGELUI MIHAI I  LA MUZEUL PELEȘ
Rednic Andrei Ioan, elev în clasa a VII-a C, Școala Gimnazială „George Coșbuc”, Sighetu Marmației (Profesor coordonator: Pop Ileana)

Mihai I a fost Rege al României în perioadele 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947. A fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în 1948 a plecat, iar în 1997 a revenit în țară, reprimind cetățenia română.
Cu ocazia acestei reveniri, Ma­jestă­țile Lor, Regele Mihai I de România și Regina Ana, au vizitat, printre alte obiective, și casa colecționarilor de artă Maria și Nicolae Pipaș din satul Tisa, localitate din Maramureșul Voievodal situată pe malul râului Tisa, la 5 kilometri de municipiul Sighetu Marmației. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, se află casa soților Pipaș, care, de-a lungul a peste 40 de ani, au adunat mai mult de 2000 de creații: covoare mara­mureșene, picturi, țesături, lucrări de sculptură, lucrări de grafică, desene, icoane pictate pe sticlă, piese de mobilier, obiecte de uz casnic, vase de ceramică, tipărituri, sigilii, insigne, fotografii, dar și alte obiecte vechi de valoare.
Vizita a avut loc în vara anului 1997, fiind un moment de bucurie și de cinste pentru familia-gazdă și pentru sătenii care au luat parte la acest eveniment. Una dintre gazde, doamna Ileana Pipaș, mi-a relatat cu emoția retrăirii acelei clipe unice. Am aflat astfel faptul că Regele Mihai I a fost însoțit de regina Ana, de câteva personalități, printre care și domnul Ioan Bledea, primarul de atunci al Sighetului. Vizita a fost anunțată, dar nu cu foarte multă precizie privind ora sosirii. Oaspeții au ajuns în Tisa în prima parte a zilei, fiind întâm­pi­nați în mod tradițional cu pâine și sare, așezate într-un ștergar specific zonei. Îmbrăcați civil, fără însemnele regale, au lăsat o primă impresie plăcută, care s-a menținut pe tot parcursul întâlnirii: atât Regele Mihai, cât și Regina Ana au fost firești, simpli, modești, autentici. Familia Regală a poposit în acest loc aproximativ două ore, admirând colecția muzeului, dar și discutând, printre altele, subiecte istorice. Localnicii prezenți au fost impresionați de modul deschis și autentic de comunicare a Regelui și al Reginei.
Gazdele au oferit Familiei Regale o plachetă din cupru, prelucrată prin tehnica metaloplastiei, pe care era reprezentat Regele Ferdinand, o ceșcuță care avea imprimat portretul Regelui Mihai de când era copil, o carpetă din in, vopsită vegetal și un covor. Regele a fost plăcut surprins să găsească într-un colț de țară un obiect cu reprezentarea chipului său.
Un fapt care m-a impresionat a fost dorința de a vizita, chiar în anul reîntoarcerii în România, țara în care s-a născut, a copilărit, pe care a condus-o și pe care a încercat să o susțină din exil, precum și amintirea frumoasă pe care a lăsat-o în sufletele celor pe care i-a întâlnit.

LOCUL III - AMINTIRI DESPRE REGE
Kenyeres Lorena, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Marmația, Sighetu Marmației

Când eram mică, bunica obiș­nuia să-mi povestească despre bunicul dânsei, care era paznic la Curtea Regală.
Așa am aflat că Regele, de multe ori, îi saluta pe soldați cu zâmbetul pe buze: era o modalitate prin care își arăta respectul și dragostea față de poporul său. Alte detalii pe care mi le-a relatat bunica sunt legate, de exemplu, de rutina de seară a Familiei Regale: de fiecare dată, după ce serveau cina, Regele și Regina ieșeau la plimbare. Majestatea Sa, Regele, era îmbrăcat în haine modeste și confortabile, în timp ce soția sa era o doamnă foarte elegantă și foarte frumoasă.
Stră-străbunicul meu își mai aducea aminte de personalitatea caldă și liniștită a Regelui. Mereu îi povestea bunicii despre Curtea și Castelul care păreau a fi din basme, iar în glas îi simțea mândria pe care o avea datorită faptului că a avut ocazia să vadă asemenea frumuseți. Curtea Castelului - pe care stră-străbunicul meu o admira când putea - era de o splendoare de nedescris, iar interiorul îl fascina de-a dreptul.
El îi scria soției sale despre toate lucrurile minunate pe care le ve­dea, iar aceasta le povestea mai departe copiilor săi și copiii, nepoților. Și tot așa, sunt transmise din generație în generație și astăzi.
Această povestire m-a determinat să realizez cât de frumoasă este țara noastră și Castelul Peleș, așa că mi-am promis, în cele din urmă, că o voi împărtăși copiilor, nepoților și strănepoților mei.