„Escrocii galeriilor de artă” (II)

Promiteam într-un număr anterior publicat în GAZETA de Maramureș că voi reveni cu câteva rânduri despre „ade­vărul” (atât de necesar azi), rostit, prezentat și analizat amplu de Philip Hook în cartea „Escrocii galeriilor de artă ”, despre colecționari, târguri de artă, intermedieri și falsificatori etc.

Spun „atât de necesar” pentru că după ’90 și la noi a „înflorit” comerțul cu artă, cu falsuri, copii și replici, prezentate ca autentice semnături ale autorilor, în lipsa unor minime măsuri și opera­țiuni de verificare științifică asupra datării pigmenților, culorilor, tehnicilor de lucru ce îl indivi­dualizează pe pictor, armonii cromatice, tușă, „știința semnă­turii”, ce pălesc în fața „expertizei” connaisseur-ului de artă fără nici o pregătire în domeniul de specialitate. În accepțiunea galeristului și colec­țio­narului Goldsmith „titlul de connaisseur în artă (pictură) este în prezent, cel mai sigur pașaport în orice societate modernă; o ridicare din umeri la mo­mentul potrivit, o atitudine de admirație și unul sau două tonuri exotice de exclamație sunt calificări suficiente ca bărbații de extracție modestă să intre în grațiile tuturor.”

Filosoful Diderot, în anul 1776, formula sever despre rezervele legate de arta cu caracter comercial declarat: „În momentul în care artistul se gândește la bani, își pierde simțul față de frumos”. În acest studiu de specialitate, Philip Hook ne introduce, cronologic, în lu­mea complexă a pieții de artă, a co­merțului, a târgurilor de artă, aducând în discuție nume și colecții de artă re­numite, dintre care m-am oprit asupra colecționarei Peggy Guggen­heim și a colecțiilor sale de artă modernă, precum și de „strategia” ei asupra comer­țului de artă. „La un moment dat, se spune că a avut ideea să se căsătorească cu Brâncuși ca să îi moștenească toate sculpturile, dar lui Brâncuși nu i-a surâs ideea.”

Despre ultimele noutăți în ceea ce privește progresul înregistrat de marile firme din zilele noastre, Gaugosian, Pace, White Cube, ce dispun și alocă resurse financiare pentru amenajarea galeriilor de artă ca niște muzee de artă modernă, din New York, Londra, Ro­ma, Mumbai, Sao Paolo, Hong Kong, ne putem da seama de dimensiunile a ceea ce înseamnă comerțul cu artă la nivel planetar. În acest context găsim relevantă maxima despre promotorii dintâi ai Modernismului, înserată de către autor și anume că: „controlul asupra pieței de artă echivala cu cel asupra istoriei.”

În preajma noastră „mișună” o foială de connaisseuri, dealeri (așa-ziși), de multe ori mână în mână cu falsificatori de „mâna a doua” și ignoranți, cu veșnica poveste a mapei cu lucrări descoperite în podul casei bunicii sau despre lucrări scoase la lumină, după o vreme, de la amante de-ale pictorilor (și de care nu știa nimeni), ce sunt prezentate ca o șansă unică... și doar la acest preț derizoriu, încercând în acest fel să devină convingători.
O lipsă de cultură și respect pentru meserie se perpetuează în acest fel, din generație în generație, pe seama unor „legende străverzii” și a celor dispuși să le plătească, transformând în acest fel spațiul de locuit în­tr-un „talcioc” care să impresioneze invi­tații, sperând la creșterea cotei și la eventuale invidii!

Nu voi spune nimic despre desele ipostaze în care am fost solicitat la expertize de autenticitate, la eventuale îndoieli asupra datării și semnăturii, asupra potențialelor achiziții și ca de fiecare dată am fost în „dezacord” cu ideea preconcepută că aceștia știu mult mai bine despre lucrările de față, detalii tehnice etc. Nu pot să nu exemplific prin semnături realizate cu pixul cu gel și datate 1908, 1910, 1912....!?