EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Voievodul rezistentei anticomuniste

A pus pe jar securitatea aproape trei decenii si a condus, vreme de 7 ani, unul dintre cele mai puternice grupuri de rezistenta anticomunista din România. A fost condamnat la moarte de doua ori si gratiat prin interventia presedintelui american Nixon. Povestea sa de viata bate orice fictiune si orice scenariu de film. Ioan Gavrila Orgoranu a devenit unul din simbolurile rezistentei anticomuniste românesti si dovada ca „brazii se frâng, dar nu se indoiesc”. I oan Gavrila Ogoranu s-a nascut in 1923, intr-un sat din Muntii Fagarasului. Schimbarea regimurilor po¬li¬tice din România l-a prins pe când era student la Institutul Agronomic din Cluj, frecventând in paralel si Institutul de Studii Economice din Brasov. Era legionar inca din vremea liceului, fiind incadrat in «Fratiile de Cruce». A facut armata la Vânatori de Munte (pentru un timp participând la lupte pe frontul de apus) si la Scoala Militara de ofiteri Câmpulung Muscel. Prin 1947, pe când Brasovul ur¬ma sa se numeasca orasul Stalin, din regiunea Stalin, câteva sute de fagaraseni erau gata sa se opuna comunismului si so¬vietizarii. Ion Gavrila Ogoranu era incadrat intr-o organizatie condusa de tânarul ingi¬ner Gheorghe Toader, sef de promotie a Poli¬tehnicii din Bucuresti, care se afla in legatura cu rezistenta militara din garnizoana Fagaras, prin cpt. Sabin Mare, precum si cu organizatia studentilor si muncitorilor din Brasov. In 1948, inainte de a-si da licenta, a inceput valul marilor arestari comuniste. Ioan Gavrila Ogoranu s-a retras in Muntii Fagarasului, impreuna cu câtiva camarazi din Fratia de Cruce si au constituit “Grupul Carpatin Fagarasan». Grupul lui Ogoranu numara in jur de 30 de persoane. Tinerii, toti cu dragoste de Dumnezeu si de Tara erau ocrotiti de natura si de localnici: «ne-am extins activitatea pe o suprafata cât mai mare: toti muntii Fagaras si Persani, padurile de pe Ardeal, pâna la Racos, Sighisoara, Medias, Sibiu, pentru a dispersa fortele trimise im¬potriva noastra. Nu ne-am construit un punct central de rezistenta, greseala ce-au facut-o majoritatea grupurilor din tara, chiar cele conduse de militari, unde, odata descoperit centrul de rezistenta, Securitatea aducea atâtea forte, incât putea sa distruga grupul. Cit timp nu era zapada, eram peste tot si nicaieri, tot timpul in miscare. Am fost iubiti si sprijiniti de o populatie minunata. Ne-am incadrat totdeauna in morala crestina si onoarea militara. Tineam sa nu ramâna in urma noastra nici o actiune de care sa ne fie rusine in viitor. Nu am tras niciodata primii asupra ostasilor trimisi dupa noi. Tragedia luptei noastre a fost ca nu ne intâlneam cu adevaratii vinovati, care conduceau represiunea de la distanta, ci eram pusi in situatia tragica, de a ne intâlni si ucide român cu român pe crestele muntilor. Am tras doar atunci când am fost inconjurati si pentru a iesi din incercuire”, povestea Ogoranu. In 1951, Ogoranu a fost condamnat la moarte in lipsa de Tribunalul Brasov, iar trupele de securitate au pornit o actiune in forta de cautare a lor. In total, din scriptele securitatii, asupra fagarasenilor lui Ogoranu s-au declansat peste 100 de atacuri. Dupa 7 ani, grupul lui Ogoranu a fost anihilat. Unii au fost ucisi, altii au fost condamnati la moarte. Ioan Gavrila a scapat insa ca prin miracol, ascunzându-se intr-un sat din Alba la Ana Sabadus, femeia care i-a devenit sotie si care i-a stat alaturi pâna la moarte. Intre timp, condamnarea sa la moarte s-a prescris, asa ca instanta l-a mai condamnat o data la moarte. Insa a avut noroc si a doua oara. In 1976 a fost prins, pe când se afla la Cluj si dus la Securitate. Se¬curistii se inghesuiau in celula sa, sa «studieze psi¬hologic» un individ care a dat atâta de furca securitatii. Anchetat 6 luni de Securitate, Gavrila a fost eliberat la interventia presedintelui american Richard Nixon, beneficiind si de prescrierea faptelor sale. Pus in libertate, a fost in continuare urmarit de Securitate pâna la caderea lui Ceausescu. A lucrat ca muncitor si apoi tehnician la IAS Miercurea Sibiului, pâna la pensionare. A participat la revolutia din decembrie 1989, dar nu a solicitat certificat de revolutionar, pentru ca nu a vrut vreun avantaj din asta. Dupa Revolutie si-a scris memorii in mai multe volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se indoiesc». S-a stins in urma cu trei ani, discret si nebagat in seama de autoritati. Camarazii sai murmurau in timp ce-l conduceau pe ultimul drum: «Gavrila s-a frânt, dar nu s-a indoit». TESTAMENT « Pe potecile muntilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mândria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, in inima si creierul nostru, am purtat ca o povara scumpa: visuri, doruri si gânduri pentru vremile ce vor sa vie. Visuri, doruri si gânduri, izvorâte si calite in dragoste pentru neamul nostru. (…) Vrem sa aducem pe altarul patriei tot ce se va gasi mai bun in slaba noastra fiinta pamânteana: libertatea noastra, tineretea noastra, renuntarile la o viata tihnita. Si de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, insasi viata noastra, nu vom ezita sa o sacrificam. Nu am luat arma in mâna sa luptam pentru ambitii desarte de marire omeneasca, nici din spirit de aventura, nici din ura pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de imbogatire in viitor. Nici unul din noi nu avem averi de aparat, nici interese de clasa. Niciodata, nici noi, nici parintii nostri, nu am exploatat munca si viata nimanui. Din contra, suntem din rândul acelor care in viata au cunoscut mai mult foamea si lipsurile, decât tihna si belsugul.Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, libera de orice meschinarie. Am invatat sa privim neamul nostru, ca de altfel orice in lume, prin prisma dragostei. EXISTI IN MASURA IN CARE IUBESTI; SI TE INALTI IN MASURA IN CARE TE JERTFESTI PENTRU ACEASTA IUBIRE. Noi nu admiram neamul nostru, nici nu cautam sa-l intelegem si sa-l studiem in virtutea nu stiu carui principiu scornit de mintea omeneasca. Noi il iubim. Asa cum e. Asa cum isi iubeste copilul parintii lui. Si nu l-am schimba cu oricare altul, nici in gând, cum nici o mama din lume nu si-ar schimba copilul ei. In inima si mintea noastra, n-au incoltit niciodata visuri si gânduri de emigrare prin nu stiu ce tari fericite. Voim sa ramânem aici partasi ai durerilor si bucuriilor neamului, al destinului sau, in valul caruia voim si noi sa ne contopim soarta noastra. (…) Aceste gânduri, adânc framântate in nopti lungi de iarna, ingropati in zapezi pe crestele Carpatilor sau in ceasurile de veghe cu arma-n mâna, vi le inchinam voua, tineri din sate si orase, ca semn al dragostei ce v-o purtam, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, sa vada si sa desavârseasca marea si stralucita biruinta româneasca.” Alcatuit de Grupul Carpatin-Fagarasan in primavara anului 1954, in muntele Buzdugan, ciorna acestui testament a fost gasita de Securitate.