EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Tara se muta in exil

* Dupa anihilarea rezistentei armate, prin anii `60, actiunile de contestare a regimului comunist erau incheiate. Au reizbucnit in forta abia in 1977, an marcat de doua evenimente de o importanta deosebita: miscarea pentru drepturile omului, initiata de scriitorul Paul Goma si greva minerilor din Valea Jiului. Evenimentul care a influentat cel mai mult evolutia fenomenului disident a fost „Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa”, incheiata in august 1975 la Helsinki, prin semnarea, de catre toate cele 35 de state participante, a unui Act Final. Acest document cuprindea, pe langa prevederile legate de colaborarea in domeniul militar sau in cel economic, si un capitol aparte privind respectarea drepturilor omului si cetateanului. Aceste prevederi au fost cele care au oferit un temei legal miscarilor disidente din intreg blocul sovietic. Odata ce reprezentantii tarilor comuniste au semnat acest acord, criticii regimurilor respective –disidentii – si-au putut structura protestele referindu-se direct la documentul respectiv. Miza initiala a acestor miscari nu a fost caderea regimurilor comuniste, ci schimbarea treptata in cadrul sistemului, initiata „de jos”. Strategia disidenta, formulata pentru prima data de catre disidentul polonez Adam Michnik in eseul „Noul evolutionism”, avea ca obiectiv largirea sferei drepturilor omului si a libertatilor cetatenesti, in conditiile in care incercarea marxist-revizionista de a impune schimbari „de sus”, prin intermediul institutiilor statului comunist, se dovedise o iluzie. Aceasta strategie a insemnat implicit respingerea politicii, domeniu monopolizat de elita comunista, si retragerea in „antipolitica”, pentru a folosi conceptul introdus de scriitorul maghiar Gyorgy Konrád in scopul de a sublinia faptul ca telul disidentilor nu era cucerirea puterii, ci regenerarea societatii. Cum au gandit disidentii ca acest lucru putea fi realizat? „Traind in adevar”, dupa cum a argumentat fostul presedinte al Republicii Cehe si fost disident al Cehoslovaciei, Václav Havel, preluand o idee a lui Aleksandr Soljenitin. Cu alte cuvinte, refuzand minciuna zilnica care facea din fiecare cetatean ce accepta un sustinator al regimului. Scopul ultim al disidentei era mai degraba libertatea de a gandi, scrie sau chiar canta, pe scurt, de a crea un spatiu alternativ, in afara controlului statului-partid. In raportul final al comisiei prezidentiale de analiza a regimului comunist se arata ca: „Astfel, un disident este o persoana aflata in dezacord cu fundamentele ideologice, politice, economice sau morale, pe care se bazeaza societatea in care traieste, dar care nu numai ca gandeste diferit, dar si declara acest lucru in public, nu doar in familie sau in cercul privat al celor mai apropiati prieteni. In acest sens, mai trebuie adaugat ca, in general, disidentii trebuiau sa fie si oameni ai condeiului, persoane cu un anumit grad de educatie, care sa fie capabile sa articuleze in scris criticile fata de sistemul comunist si, mai ales, sa le faca inteligibile unei audiente straine. Pe scurt, disidentii, cel putin cei care au ajuns sa fie cunoscuti ca atare, au fost ceea ce am putea numi intelectuali publici. Termenul de disident ca atare nu a fost inventat de cei care puteau fi incadrati in aceasta categorie. Mai mult, termenul a fost adoptat fara entuziasm de catre cei in cauza din nevoia de a-si autodefini propriile actiuni protestatare intr-un limbaj comun cu occidentalii. Cronologic, primul protest romanesc post-Helsinki a fost asa-numita miscare Goma, botezata astfel dupa numele initiatorului si principalului sau promotor, scriitorul Paul Goma. Miscarea Goma, dupa cum a fost denumita de jurnalistii occidentali, ar fi putut reprezenta o intrare a disidentei din Romania in sincronism cu miscarile pentru apararea drepturilor omului care se infiripau in Europa Centrala. Din pacate, nu a fost decat o incercare ratata de a constitui ceva similar Cartei 77. Documentul principal al acestei miscari a fost o scrisoare deschisa adresata Conferintei pentru Securitate si Cooperare, parte a intrunirilor din cadrul de cooperare internationala deschis la Helsinki, care avea loc la Belgrad. Initial semnata doar de opt persoane, dintre care doua erau sotii Goma, scrisoarea a starnit interesul romanilor tot mai nemultumiti de regimul Ceausescu. In decurs de doua luni si ceva, din februarie - cand stirea lansarii acestei Carte romanesti a ajuns prin diverse canale in Occident si a fost intens mediatizata de diverse posturi de radio, in special de Europa Libera - si pana la sfarsitul lui martie - moment dupa care Goma este arestat - au fost adunate peste 200 de semnaturi de sustinere. Acest numar este aproximativ acelasi cu cel al semnatarilor initiali ai Cartei 77. Din 1977 si pana in 1989, disidenta din Romania a constat in principal dintr-o suma de gesturi izolate ale unor oameni curajosi, care au refuzat avantajele cooptarii, indraznind sa critice deschis regimul. Cu alte cuvinte, istoria disidentei romanesti din acea perioada nu poate fi decat o suma de biografii individuale. Tocmai datorita obedientei generalizate, gesturile lor singulare au avut mai multa semnificatie decat un gest similar nascut din mijlocul unei societati civile mult mai active. Actiunile de protest, chiar de opozitie, fie individuale, fie in grupuri mici de 3, 4 persoane, impotriva lui Ceausescu au fost pedepsite exemplar prin condamnari publice hotarate de Tribunalele Militare. In 1984 erau la inchisoarea din Aiud in jur de 30 de detinuti politici, incadrati la infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste sau complot. Trei tineri din satul Baleni-Sarbi, jud. Dambovita, venind spre casa in seara zilei de 22 august 1983, au sters de pe sosea textul activistilor de partid: „Traiasca 23 august!” si au scris cu var „Jos Ceausescu”. Condamnarile care au urmat au fost pe masura : Victor Totu – 7 ani, Gheorghe Pavel – 6 ani, Florea Vlasceanu – 6 ani. Constantin Purcaru in varsta de 26 de ani si Ion Ilie in varsta de 42 de ani, director economic la un trust de constructii, amandoi din Pitesti, cam in aceeasi perioada, in 1982 si 1983, dar independent unul de celalalt, au raspandit manifeste in tot orasul. Au fost condamnati la 7, respectiv 6 ani de inchisoare.