EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Steinhardt, testamentul curajului si iubirii

* Nascut evreu, intelectual pur si mai degraba agnostic, este condamnat in lotul “Noica-Pillat” si, in cea mai crunta suferinta, ajunge sa guste din fericire. Fericirea suferintelor pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt este unul dintre detinutii politici care a stiut, asemeni lui Don Quijote, care vedea un castel intr-o carciuma prapadita, sa transforme inchisoarea in academie si altar. JURNALUL CURAJULUI SI-A ONOAREI In 29 iulie 1912, se naste in comuna Pantelimon, de langa Bucuresti, Nicu-Aurelian Steinhardt, intr-o familie evreiasca. Tatal sau, inginerul si arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobila si cherestea si participase activ la Primul razboi mondial, fiind ranit la Marasti si decorat cu ordinul Virtutea militara. Intre anii 1919–1929 urmeaza cursurile scolii primare (in particular si la scoala “Clementa”), si ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numara Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu s.a. Singurul elev de confesiune mozaica, urmeaza alaturi de colegii sai cursurile de religie crestina, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: “decat sa vad ministru al Cultelor pe un papistas ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, baiat de treaba cum e” (Primejdia marturisirii, pp. 171-172). Nicu Steinhardt isi ia bacalaureatul in 1929. Dupa 1929 frecventeaza cenaclul literar “Sburatorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se in el germenii viitorului literat. Isi ia licenta in Drept si Litere la Universitatea din Bucuresti in 1934, iar in 1936 isi sustine la Bucuresti doctoratul in drept constitutional, cu lucrarea Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Léon Duguit, publicata in acelasi an. Din aceasta perioada dateaza inceputul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o considera “pana la botez, evenimentul cel mai de seama” (Jurnalul fericirii, p. 121). In 1934 publica,sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic In genul … tinerilor, in 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar in 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele doua lucrari sunt realizate in colaborare si sub influenta lui Emanuel Neuman. Intre anii 1934-1935 publica diverse articole la Revista burgheza. Intre anii 1937-1939 calatoreste in Elvetia, in Austria (familia sa avea ceva legaturi de rudenie cu cea a lui Freud), in Franta si in Anglia, intregindu-si bagajul de cunostinte. In 1939 revine in tara si incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este inlaturat (impreuna cu Vladimir Streinu) in anul 1940, in cadrul actiunii de “purificare etnica”, declansata sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmeaza o perioada de privatiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 revine la “Revista Fundatiilor Regale” depunand o intensa activitate publicistica si critica. Dar este din nou inlaturat in 1947, se pare in urma unui denunt al lui George Calinescu. In acelasi timp, mai colaboreaza la Universul literar, Libertatea si Viata romaneasca. Printre scriitorii sai favoriti se numarau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. Dupa 1947 este dat afara din barou, i se refuza publicarea textelor si executa cateva slujbe marunte, adesea necalificate. Intre 1948 si 1959 sufera o noua perioada de privatiuni, alaturi de pleiada intelectualitatii romanesti interbelice. In 1958 este arestat Constantin Noica si grupul sau de prieteni din care faceau parte si Nicu Steinhardt, alaturi de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Pastorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Radulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova s.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerandu-i-se sa fie martor al acuzarii, punandu-i-se in vedere ca daca refuza sa fie martor al acuzarii, va fi arestat si implicat in “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru ca a refuzat sa depuna marturie impotriva lui Constantin Noica, este condamnat in “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de munca silnica sub acuzatia de “crima de uneltire contra ordinii sociale”. “Trebuie sa faci inchisoare” La sfarsitul anului 1959, pe cand astepta sa fie chemat de Securitate asemeni prietenilor sai din lotul Noica-Pillat, Steinhardt a fost sfatuit de tatal sau sa nu spuna nimic. Chiar daca asta insemna pentru el inchisoare sigura, iar pentru tatal sau o batranete agitata, plina de griji si singuratate: “E adevarat, zice tata, ca vei avea zile foarte grele. Dar noptile le vei avea linistite, vei dormi bine. Pe cand, daca accepti sa fii martor al acuzarii vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi ingrozitoare. N-o sa poti inchide un ochi. O sa trebuiasca sa traiesti numai cu somnifere si calmante; abrutizat si motaind toata ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O sa te perpelesti ca un nebun. Cata-ti de treaba. Hai, nu mai ezita. Trebuie sa faci inchisoare. Mi se rupe si mie inima, dar n-ai incotro”. Trei solutii In “Jurnalul fericirii”, Steinhardt vorbeste despre trei solutii de a invinge orice univers concentrationar: “Soljenițin, Zinoviev,Churchill, Bukovski. Moartea consimtita, asumata, anticipta, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar, se cuvine sa va dati seama ca lumeste si omeneste vorbind, alta cale de a infrunta cercul de fier, care-i in parte si de creta, e indoielnic sa gasiti. Veti protesta, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea, implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa pare. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citit pe Igor Safarevici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat de inchegat unei teorii economice, biologice sau sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot incadra in totalitarism e simplu: ei iubesc viata, nu moartea. Moartea, insa, cine, Singur a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat”. JURNALUL LIBERTATII DIN CAMERA 18 JILAVA Izolat, inchis, in suferinta fizica si lipsit de orice fel de drepturi si bunuri materiale, Nicolae Steinhardt gaseste in Camera 18 a Inchisorii Jilava Libertatea absoluta si fericirea. La 15 martie 1960, in inchisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu il boteazã intru Iisus Hristos, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu (coleg de lot, fost sef de cabinet al maresalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participa Alexandru Paleologu, doi preoti romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoti uniti si unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” Evreu prin nastere, intelectual agnostic, Steinhardt il gaseste pe Dumnezeu in inchisoare si tot acolo primeste botezul crestin. Este inceputul unei libertati si unei fericiri paradoxale, de neinteles pentru multa lume. La 7 martie 1960 i se „face vant” intr-o celula sordida „o bomba de proportii uriase”, din care il izbește un miros insuportabil. De ambele parti, patru randuri de paturi de fier, o masa ingusta, doua banci si o fereastra batuta in cuie. E celula 18, inchisoarea Jilava. Incepe brusc o harmalaie de nedescris si apoi, cineva i se recomanda binevoitor: un calugar ortodox. Mai tarziu, ii marturiseste ca e evreu si ar vrea sa se boteze. Parintele Mina, calugarul, ii impune niste lectii de catehizare, pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la usa, unul langa altul, vorbind in soapta. In Jurnalul fericirii, Steinhardt povesteste episodul botezului pe larg: „Lectiile de catehizare merg foarte repede, parintele Mina e ingaduitor si nepretentios si eu, e drept, ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc intre ei, apoi vin sa ma intrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox? Le raspund fara indoiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovada ca intelegem cu totii a da viata ecumenismului intr-o vreme in care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul in fata preotilor catolici. Toti trei imi cer sa ma consider botezat in numele ecumenismului si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din inchisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima. Nu se poate sti cand vom fi scosi din celula 18 si raspanditi pe unde s-o nimeri. Este asadar bine sa Nu mai amanam Botezul. Botezul va avea loc la cinsprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile intre sosirea mea in celula si efectuarea botezului”. Si momentul potrivit se dovedeste chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea «de la aer», cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor. Conspiratia in plina zi a lui Wells. Ceva in genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi iesi la plimbare. (Lucru usor, deoarece m-a ros bocancul si am o umflatura purulenta pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit sa fiu dus cu toate ca ma prezint in fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si Al-G. ma trateaza aplicandu-mi pe «buba» un stergar muiat in apa viermanoasa din ciubar. Cu o zi inainte un plutonier mi-a spus ca «nici mort» nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite.) Raman deci singur vreun sfert de ora cat dureaza «aerul» – adica aproape singur, caci mai sunt cativa scutiti de plimbare pentru felurite pricini. Pustiita de zarva si forfota, camera ia un aspect si mai ciudat, ca o scena goala in care gramezile de recuzite isi gasesc salasul la nimereala. Dar mai ales deosebirea sonora fata de camera plina este atat de izbitoare, incat am impresia unei taceri absolute – tacerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – si ma pot linisti, reculege nitel. Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si un «rezervor» cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera – e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare – si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in «rezervorul» purtat de el si de un alt detinut. (...) Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca, unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid. Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – hotul care nu-i prins in fapt e om cinstit – la patul unuia din preotii greco-catolici: e langa tineta si balie (am coborat cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reinnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” . JURNALUL FERICIRII Este supus rigorilor detentiei din inchisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc., pana in august 1964 cand este eliberat, in urma gratierii generale a detinutilor politici. Indata dupa eliberarea din detentie, la schitul bucurestean Darvari, isi desavarseste taina botezului prin mirungere si primirea sfintei impartasanii. Dupa 1964, la insistentele prietenilor sai, C. Noica si Al. Paleologu, reintra in viata literara prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate in Secolul 20, Viata Romaneasca, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenteasca etc. In urma acestor colaborari vor rezulta mai multe volume de eseuri si critica literara: “Intre viata si carti” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeste Marele Premiu al Criticii literare). Dupa moartea tatalui sau (1967) incepe sa-si caute o manastire. In 1975 vine la manastirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, insa episcopul Partenie refuza sa-i permita sederea, asa incat parintele Mina il trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca si la episcopul Iustinian Chira de la Maramures. Intamplarea a facut insa ca in 1976 Constantin Noica sa il intalneasca, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru si al scriitorilor in general. Invitat de acesta, Noica ajunge in scurt timp la Manastirea Rohia unde zaboveste 3 zile. Cadrul natural si biblioteca vasta il impresioneaza deopotriva pe marele filosof care nu ezita sa ii povesteasca lui Steinhardt despre cele vazute la Rohia, mai ales ca ii stia gandul de a se retrage intr-o manastire. In 1978, Steinhardt sta vara la Rohia pentru ca in anul urmator sa se stabileasca definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns in monahism la manastirea Rohia de catre episcopul Iustinian Chira si arhiepiscopul Teofil Herineanu, care il iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, staretul manastirii Rohia, il integreaza in obstea manastirii. La manastire pune in ordine cele peste 23.000 de volume ale manastirii, se integreaza in viata manastirii (participa la slujbe, povatuieste pelerinii, predica), iar in paralel isi intensifica activitatea literara. Volume publicate in aceasta perioada: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului (1982), Critica la persoana intai (1983), Escale in timp si spatiu (1987) si Prin altii spre sine (1988). Aceste volume il impun ca un eseist de marca al literaturii romane. In martie 1989 angina pectorala de care suferea se agraveaza si N. Steinhardt se decide sa plece la Bucuresti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare impreuna cu Parintele Mina Dobzeu, caruia ii marturiseste: “Tare ma supara niste ganduri, ca nu m-a iertat Dumnezeu din pacatele tineretii mele”. Iar Parintele Mina ii raspunde: “Satana, care vede ca nu mai te poate duce la pacat, te tulbura cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la crestinism si te-ai botezat, ti-a iertat pacatele personale si pacatul originar. Te-ai spovedit, te-ai marturisit, ai intrat in monahism, care este iarasi un botez prin care ti-a iertat toate pacatele. Fii linistit ca aceasta este o provocare de la cel rau, care iti aduce tulburare ca sa n-ai liniste nici acum”. Boala se agraveaza si este obligat sa-si intrerupa calatoria si sa se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare cateva zile mai tarziu, joi, 30 martie 1989. In ajunul mortii sale, Ioan Pintea si Virgil Ciomos au trecut pe la manastire si au recuperat din chilia calugarului-scriitor o buna parte a textelor sale. Acestea si alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La inmormantarea sa, riguros supravegheata de Securitate, s-au strans cei mai buni prieteni, alaturi de care a suferit nedreptatile regimului comunist. „Evenimentul eliberarii se apropie si poate avea loc din clipa in clipa. In mica celula de la Zarca, singur, ingenunchez si fac un bilant. Am intrat in inchisoare orb, cu vagi strafulgerari autogene ale beznei, care despica intunericul fara a-l risipi, si ies cu ochii deschisi. Am intrat rasfatat, razgaiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemultumit. Ies cunoscand fericirea. Am intrat nervos, suparacios, sensibil la fleacuri. Ies nepasator. Soarele si viata imi spuneau putin. Acum stiu sa gust felioara de paine cat de mica. Ies admirand mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies impacat. Cu cei carora le-am gresit, cu prietenii si dusmanii mei, ba si cu mine insumi” – Nicolae Steinhardt. Lumea aceasta zadarnica si in care ni se hotaraste soarta pe vecie nu este atat de neimportanta, de zadarnica si de iluzorie de vreme ce Hristos a venit sa moara aici. Nimeni sa nu sileasca pe aproapele sau, nici macar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intra nechemat. Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, imi pare a fi, cum sa spun? Taina cea mai de taina a invataturii crestine, noua invatatura, si intr-un anume fel pecetea darului Duhului sfant. Ce inseamna credinta? Increderea in Domnul desi lumea e rea, in ciuda nedreptatii, in pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decat semnale negative. Un singur lucru nu poate Dumnezeu: sa ne mantuiasca fara consimtamantul nostru. Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relatiilor dintre oameni; daca exista bunavointa ori amenintare, restul nu conteaza. Dumnezeu, intre altele, ne-a poruncit sa fim inteligenti. Curajul e taina finala; invinge acela care este dispus sa moara. Poate ca definitia eroismului si a sfinteniei nu este decat aceasta: sa faci imposibilul posibil. Imprejurarile sunt mai intotdeauna grele. Si fiecare obtine ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevarat, nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se obtine prin neprecupetit sacrificiu, infrangand lenea, nestaruind asupra scrupulelor. Imprejurarile nu pot fi scuza decat pentru ratati; si ratatii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat batuti, n-au avut mesaj, sau nu le-a fost destul de scump. Biruinta nu-i obligatorie; obligatorie e lupta. „Exista momente in care deznadejdea pare a fi singura solutie si numai strigatul instantaneu iti poate controla angoasa. Exista si o fericire exaltata daca, in loc de a urla spui: Iti multumesc, Doamne, ca m-ai facut om si m-ai inzestrat cu liberul arbitru. Pot indura, pot rabda. Nu cartesc, nu ma vait, nu ma dau batut, ma tin tare, sfidez Realitatea, o fac de rusine si ocara. Nu degeaba m-ai facut om” – Nicolae Steinhardt.