EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Scoala de tortura Aiud

* Pe harta Gulagului romanesc, inchisoarea Aiud a reprezentat un loc aparte. Inchisoarea era destinata celor mai periculosi “dusmani ai poporului”: elitele politice, armata, intelectuali, membri ai gruparilor de rezistenta. Toti au servit ca “material didactic” in aceasta scoala a torturii care folosea ca arsenal infometarea, bataia, reeducarea prin tortura si batjocura. Inchisoarea dateaza inca din sec. al XVIII-lea, fiind mai cunoscuta din a doua jumatate a secolului al XX-lea. In 1881-1882 s-a construit o cladire cu doua etaje, zarca (cusca in limba maghiara), avand celule mici, pentru izolarea infractorilor periculosi. Intre anii 1889 si 1892, s-a adaugat un nou pavilion, cu trei etaje, avand forma literei „T”, destinat celor care aveau de executat pedepse corectionale sau de munca silnica. In prima jumatate a secolului al XX-lea, penitenciarul Aiud a devenit o unitate principala de executare a pedepselor (corectionale, de munca silnica si temnita grea) pentru detinuti de drept comun si politici. Odata cu transformarea inchisorii intr-una de tip sovietic, s-a schimbat si conducerea unitatii de detentie. Cei care coordonau de acum destinul penitenciarului Aiud au fost numiti pe criterii politice, fiind recrutati si propusi de catre reprezentantii MAI (Directia Penitenciare, lagare si colonii si Directia Generala a Securitatii Poporului) si consacrati ca atare de catre Secretariatul Biroului Politic al CC al PCR. Cei care au condus penitenciarul, in perioada 1948-1989, au fost: maior Farcas Alexandru, 1948-1950; capitan Dorobantu Nicolae, 1950-1953; col. Koller Stefan, 1953-1958; col. Craciun Gheorghe, 1958-1964; col. Volcescu Iorgu, 1965-1973; col. Moldovan Traian, 1973-1978, t.col. Damian Mihai, 1978-1981; col. Rus Vasile, 1981-1987 si col. Tartan Vasile, 1987- 1991. Penitenciarul din Aiud a fost de-a lungul perioadei comuniste un nucleu al represiunii anticomuniste, fiind alaturi de cele de la Jilava si Gherla, prin numarul si calitatea celor detinuti, inchisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte inchisori,cea din Aiud a fost una care si-a pastrat caracterul de spatiu de pedepsire,reeducare si izolare de-a lungul intregii epoci comuniste. Cei ajunsi la Aiud intre anii 1945-1989 au fost considerati de regim ca fiind cei mai periculosi dintre detinutii politici. Legionarii, fostii demnitari, reprezentantii de marca ai elitelor politice, sociale, culturale, economice, au populat inchisoarea considerata a fi fost o adevarata golgota in spatiul concentrationar romanesc, aici fiind aduse treptat toate categoriile care anterior constituisera elita statului roman. Din septembrie 1948, in urma aplicarii ordinului nr. 17249 al DGP, condamnarile politice urmau a fi executate in urmatoarele inchisori: Aiud, Gherla, Pitesti si Targsor. Penitenciarul din Aiud trebuia sa ii gazduiasca pe cei mai periculosi dintre acestia: criminalii de razboi si cei de profesiune intelectuali (ordinul preciza urmatoarele categorii: avocati, arhitecti, comercianti, farmacisti, medici, ingineri, invatatori, profesori, preoti, scriitori, subofiteri, ziaristi, precum si toti cei care fusesera bancheri, chiaburi, mosieri, industriasi si diversi patroni. Inchisoarea si-a pastrat acelasi caracter pana in 1964. Unul dintre episoadele relevante pentru ilustrarea terorii de la Aiud este povestit de Nicolae Cracea in cartea maramureseanului Gheorghe Andreica „ Marturii din iadul temnitelor comuniste ” : „ Cu cateva zile inainte de 1 mai 1952, dupa o lista stabilita de administratie, au fost sectionati si introdusi intr-o camera din acele mari, un numar de 80 de detinuti, alesi pe spranceana, tot unul si unul. Printre cei selectionati era poetul Radu Gyr, Nichifor Crainic, generalul Marinescu, Radu Cioculescu si altii. Exact la miezul noptii au intrat in camera ofiteri si gardieni vorbind misterios, cu lanterne in maini. Au citit de pe o lista numele a 24 de insi, pe care i-au scos din camera ”. « Lotul » a fost dus intr-o directie necunoscuta. Unul dintre detinuti a soptit ca « ne omoara ». La un moment dat au fost coborati din duba si asezati in cerc, la 2 metri unul de altul. Tuturor le-a fulgerat in gand ideea unui asasinat, mai ales ca politrucul le-a cerut sa-si spuna ultima dorinta. Dupa o vreme, au fost din nou imbarcati si dusi in niste celule complet goale, cu geamul batut in cuie. Au fost tinuti astfel trei zile si trei nopti, fara mancare si fara apa. Acest tip de intimidari era servit frecvent detinutilor, pentru ca oamenii regimului trebuiau sa le spuna direct sau indirect ca au drept de viata si de moarte asupra lor. Intimidarile psihice erau asortate cu torturi fizice. Tot Nicolae Cracea povesteste ca in spatele bucatariei era o camera cu dusuri. Langa ea, o camera dotata cu un pat cu sipci: „deasupra patului era o grinda pe care se fixa o pereche de catuse. De cate ori am fost introdus in aceasta camera pentru tortura, catusele erau fixate sus pe grinda si ma asteptau. Eram dezbracat la pielea goala si legat cu catusele de maini. Calaul care imi aplica cea mai grozava tortura era o femeie. Era bine legata la trup, inalta si imbracata sport, cu parul scurt, taiat cu breton. Avea o biciusca speciala din otel, care semana cu antenele de radio si era lucrata frumos, artistic. Langa maner, otelul era nichelat. Loviturile erau aplicate de sus in jos”. Durerea era atat de mare incat de multe ori detinutul isi pierdea cunostinta. Atunci intervenea un alt „monstru” care ii lua de un picior si ii tara sub dus, sub apa rece, pana isi reveneau. Dimcica Sima, povesteste tot in cartea lui Andreica cum la Inchisoarea Aiud a stat la „zarca” cu printul Ghica. Dimcica povesteste ca, dupa 40 de zile de izolare, printul Ghica a primit doua turtoaie de la gardian. A cerut insa sa vina ofiterul de serviciu si a refuzat sa ia suplimentul, desi era slabit si avea mare nevoie de hrana. Motivul? „Domnule Dimcica, mi-a zis apoi printul, daca eu primeam atunci acel supliment de mancare ar fi trebuit sa-l platesc. Pretul unui turtoi si al unui polonic de posirca era terfelirea onoarei si murdarirea constiintei”. In adresa nr. 10.596, transmisa la Directia Penitenciarelor din Bucuresti, in data de 3 decembrie 1948, Biroul de evidenta din Penitenciarul Aiud consemna faptul ca de la 23 august 1944 fusesera detinuti un numar de 2.504 condamnati si 1.683 preveniti. Acelasi document preciza faptul ca doar in anii 1947-1948 in Aiud au fost internati peste 1.221 de cetateni, care nu fusesera retinuti pe baza unui act de natura juridica, ci a unora de factura politieneasca. Tot in aceasta perioada se preciza ca au decedat 47 de persoane. Analiza realizata de noi cu privire la decese, in registrul special al celor decedati la Aiud, ne indica o cifra mult mai mare a celor morti in anii mentionati (5 in 1945, 3 in 1946, este posibil ca cifra sa fi fost mai mare, fara insa a se consemna acest lucru in registru, 110 in 1947, 31 in 1948). Rezulta un numar de 149 decedati intre 1945-1948, din care mai mult de jumatate aveau pedepse precizate sau notatii care indicau vinovatii politice.