EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / ,,Reeducarea” de la Pitesti si Gherla (1949-1951)

* Cunoscuta datorita cartii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Pitesti”1, actiunea de ,,reeducare”, desfasurata in perioada 1949-1951 in cateva inchisori si colonii de munca din cadrul sistemului concentrationar romanesc, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice, combinata cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmarit fiind distrugerea personalitatii individului. Actiunea de ,,reeducare” a debutat in vara anului 1948, in penitenciarul Suceava, dar in aceasta faza a fost lipsita de violenta, vizandu-se mai ales insusirea doctrinei marxiste prin lecturi si dezbateri pe marginea materialelor propagandistice. Initiatorul actiunii a fost Alexandru Bogdanovici, care, pentru a da consistenta actiunii sale, a adresat, in intervalul august-decembrie 1948, mai multe memorii conducerii administrative si de partid. Incepand din luna februarie 1949, in conducerea ,,reeducarii” din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Turcanu, a carui rol creste o data cu constituirea Organizatiei Detinutilor cu Convingeri Comuniste, cu o structura asemanatoare formelor organizatorice ale partidului comunist. Aceasta asemanare nu era pe placul autoritatilor comuniste si, in aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului i-a atras atentia lui Eugen Turcanu ca ,,a facut o greseala folosind formele organizatorice de partid in activitatea reeducarii”. Inca din penitenciarul Suceava, Turcanu i-a cerut lui Bogdanovici sa dezvolte latura informativa a „reeducarilor” intrucat „atat partidul, cat si Securitatea au nevoie de informatii, iar aceste informatii trebuie sa le furnizam noi”. Dupa transferarea lui Turcanu la Pitesti, in aprilie 1949, rolul Organizatiei Detinutilor cu Convingeri Comuniste s-a incheiat, fiind nevoita sa se autodizolve in urma ordinului primit din partea administratiei penitenciarului. Asa cum rezulta din mai multe declaratii din timpul anchetelor din 1953-1954, actiunea de „reeducare” din inchisoarea Suceava era cunoscuta atat de conducerea inchisorii (directorul Aurel Tiron), cat si de anumite persoane din conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor. Astfel, inspectorul Iosif Nemes, seful Serviciului Inspectii, a vizitat in doua randuri penitenciarul Suceava, iar printre cei care au fost scosi la raport cu ocazia acestor inspectii s-a numarat atat Eugen Turcanu, cat si Alexandru Bogdanovici. Acest aspect este important de retinut atunci cand se analizeaza problema transferului studentilor legionari de la penitenciarul Suceava la inchisoarea din Pitesti, intrucat acesta a fost coordonat de la centru si nu s-a realizat intamplator. Penitenciarul Pitesti a fost ales pentru acest experiment datorita amplasamentului, intrucat era o inchisoare de maxima securitate, aflata in afara orasului, departe de orice asezare umana, fiind propice aplicarii tehnicilor de tortura, deoarece nimeni nu putea auzi tipetele detinutilor. In toamna anului 1949, in penitenciarul din Pitesti erau inchisi aproximativ 1000 de studenti, arestati in cursul anului 1948, majoritatea fosti legionari. Asupra lor se va focaliza actiunea de ,,reeducare”, declansata la 6 decembrie 1949. Caracteristica speciala a ,,reeducarii”, care avea mai multe etape, era coabitarea in aceeasi celula a victimei si a calaului, acestia fiind, in majoritate cazurilor, in relatii de prietenie. Dupa ce erau supusi la torturi sistematice, iar capacitatea lor de rezistenta era anihilata, detinutii erau obligati sa scrie asa-numitele demascari, in care trebuiau sa dezvaluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate. Demascarile aveau forma unor note informative si contineau aspecte privind activitatea personala sau a unor cunoscuti impotriva regimului. Problemele cele mai frecvente, prezente in cadrul demascarilor, vizau organizatiile subversive, depozitele de munitie si armament, retelele de trecere frauduloasa a frontierei, persoanele banuite de spionaj in favoarea Occidentului, posesorii de carti interzise, valuta, metale pretioase sau numele unor angajati din sistemul penitenciar care s-au comportat mai bland fata de ei in inchisoare. Ultimele faze ale ,,reeducarii” urmareau distrugerea personalitatii si a moralului. detinutilor, intrucat ei trebuiau sa demonstreze ca s-au rupt complet de trecut. Cei ajunsi in aceasta faza trebuiau sa-si faca „demascarea publica”, prin intermediul unei autobiografii, in fata celorlalti detinuti din camera, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare”. Pentru a fi apreciata, autobiografia trebuia sa fie cat mai negativa, iar cel torturat trebuia sa acuze, folosindu-se de fictiune, tot ce avea mai drag: familia, credinta, prietenii si in cele din urma pe el insusi. Majoritatea studentilor de la Pitesti erau crestini practicanti, iar acum erau nevoiti sa-si nege credinta, hulind impartasania si cantand cantece religioase in care erau introduse cuvinte obscene. Relatiile din cadrul familiei trebuiau prezentate in modul cel mai aberant cu putinta, din care sa rezulte cat mai multe legaturi incestuoase, marcate de perversiuni sexuale. Abia de acum detinutul ,,reeducat” putea intra in faza finala, in care era obligat sa-si tortureze cel mai bun prieten. Daca ,,reeducatorii” apreciau ca era prea bland in bataile pe care le administra, se considera ca actiunea nu a reusit, iar detinutul era supus din nou ,,reeducarii”. In luna iunie 1950, actiunea de „reeducare” de la Pitesti a fost extinsa la penitenciarul Gherla, rezervat pana atunci taranilor si muncitorilor. Un prim grup de aproximativ 90 de studenti considerati ,,reeducati”, condusi de Alexandru Popa, adjunctul lui Eugen Turcanu, a fost transferat la Gherla, la 7 iunie 1950. In vederea declansarii actiunii de ,,reeducare” in penitenciar, Alexandru Popa a luat legatura cu Gheorghe Sucigan, ofiterul informativ al penitenciarului, pentru a-l sprijini in demersul sau. Intr-o prima faza, au fost culese date despre persoanele care urmau sa fie „reeducate”. Au fost introdusi in celule informatori, de regula studenti veniti de la Pitesti, care strangeau date despre starea de spirit a detinutilor si despre discutiile acestora, dupa care aceste informatii erau centralizate si folosite drept repere pentru inceperea ,,demascarilor”. La Gherla „reeducarea” propriu-zisa a debutat la inceputul lunii septembrie 1950, fiind stopata oficial in decembrie 1951, dupa transferarea grupului de ,,reeducatori”, in frunte cu Eugen Turcanu, la Jilava, la 19 decembrie 1951. In 1954, initiatorii reeducarii, in frunte cu Eugen Turcanu, au fost condamnati de Tribunalul Militar si executati, iar comunistii au incercat sa acrediteze ideea ca nu aveau nicio legatura cu experimentul care a socat lumea. Marturii ,,Trebuia sa ma autobatjocoresc, sa spun ca am fost un prefacut, un escroc, ca i-am mintit pe altii. Mi-am dat seama ce vor si m-am scuipat singur cat au vrut ei”; Eugen Magirescu, Moara dracilor in „Memoria”, nr. 13, p. 39. Un fost detinut supus ,,reeducarii” isi amintea: ,,Unii dintre noi au inventat sau au exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnava minte, numai ca sa fie sincer crezuti si sa scape de torturi. Erai intrebat daca in afara de furt, minciuna, inselatorie, pe care trebuia sa le marturisesti public, ai mai comis si perversiuni sexuale, deoarece prostitutia constiintei privea mai ales perversiunile si relatiile sexuale”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 187. Gestul de a-si lovi prietenul continua sa-i obsedeze si azi pe unii din ,,fostii pitesteni”: ,,Stiu ca am lovit, dar nu in fata amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai gandi si rationa. Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit omul care imi era cel mai drag si de la care invatasem atatea lucruri. Am lovit omul pentru care as fi fost capabil sa merg la moarte. Cu voie sau fara voie, incet sau tare, nu mai are importanta, ci faptul ca am lovit conteaza si de aici a inceput caderea”.