EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Recolta suferintei

* Colectivizarea a transformat taranii romani in detinuti politici * Mii de sateni care s-au opus colectivizarii si au luptat pentru palma lor de pamant sau pentru vaca care dadea lapte copiilor au primit ani grei de temnita, au fost deportati sau au fost chiar executati * Comunistii amenintau ca ori transforma localitatile in modele de sate comuniste, ori nu mai ramane nimic din ele. RAZBOIUL IMPOTRIVA TARANILOR * Dupa acapararea si consolidarea puterii, in 1949 comunistii s-au lansat in ceea ce avea sa fie cea mai lunga, mai dificila si mai criminala campanie de inginerie sociala implementata in Romania comunista: colectivizarea agriculturii. Dupa nationalizarea mijloacelor industriale si financiare, comunistii au pornit cea mai ampla campanie: colectivizarea. Scopul declarat al operatiunii era modernizarea agriculturii si introducerea structurilor socialiste la sate. Din 1949, pana in 1962, s-au chinuit elitele comuniste sa definitiveze acest obiectiv. Colectivizarea a afectat intreaga populatie rurala a Romaniei, care in 1948 reprezenta in fapt majoritatea covarsitoare a populatiei tarii, aproximativ 12 000 000 de locuitori dintr-un total de 16 000 000. Inceputa intr-o perioada in care noul regim comunist era inca in curs de consolidare, colectivizarea a jucat un rol esential in institutionalizarea si perfectionarea practicilor sale administrative si a sistemului sau represiv. Numerosi tarani au fost spoliati, umiliti, maltratati, inchisi si chiar ucisi, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind documentate de mii de pagini de arhiva continand sentinte judecatoresti de condamnare la ani grei de inchisoare ale taranilor ce isi aparau proprietatea, rapoarte secrete ale Securitatii si conducerii Partidului Muncitoresc Roman, precum si marturiile cutremuratoare ale supravietuitorilor acelei perioade. Prin amploarea, durata si implicatiile sale, prin masurile de represiune extrem de violente folosite de regim, care au implicat aparatul de partid, administratia de stat, militia, Securitatea, armata, trupele de graniceri si formatiuni paramilitare de presiune, procesul de colectivizare apare in fapt ca un adevarat razboi impotriva taranimii. Acest razboi s-a bazat pe principiul luptei de clasa, prin care partidul-stat a incercat sa sparga solidaritatea taranimii, sa transforme din temelii structura sociala a lumii rurale si sa o subordoneze planurilor sale de inginerie sociala. Datorita faptului ca taranimea constituia nu numai majoritatea populatiei si principala categorie sociala a tarii, dar era si pastratoarea unui mod de viata traditional, colectivizarea apare ca un razboi impotriva poporului roman, menit sa distruga proprietatea privata la sate si sa-i transforme pe taranii liberi in lumpenproletari angajati in realizarea iluzoriei utopii sociale a regimului. Pentru a convinge taranimea de beneficiile colectivizarii, Partidul Comunist a pus in miscare o adevarata masinarie de propaganda. Numeroase delegatii de tarani si technicieni sovietici au vizitat Romania, pentru a convinge taranii sa abandoneze formele de munca si de viata traditionale si sa adopte „experienta sovietica”, in timp ce delegatii de tarani romani au fost trimise in URSS pentru a cunoaste, la fata locului, realizarile sovietice. Aceste vizite erau amplu mediatizate, propaganda oficiala prezentand agricultura sovietica ca fiind „cea mai avansata din lume”. Motivata in primul rand de imperative politice si nu de considerente economice, reforma agrara din 23 martie 1945 nu a avut drept scop consolidarea micii proprietati, ci distrugerea marilor proprietati agricole. Dupa infaptuirea reformei agrare, comunistii continuau sa pastreze o tacere ostentativa in legatura cu planurile lor de colectivizare a agriculturii, pozand, tactic, in aparatori ai proprietatii taranesti. Incepe insa o campanie de confiscare a proprietatilor rurale, iar ulterior sunt introduse cotele. Sistemul colectarilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care descria in detaliu obligatiile producatorilor si stabilea pedepse aspre impotriva proprietarilor care refuzau sa predea cotele specificate. El a fost implementat de aparatul de partid la nivel local, sprijinit de autoritatile locale, de militie, si de justitie. Colectarile fortate au prefatat si insotit un alt proces, de care taranii se temeau chiar mai mult, colectivizarea agriculturii. Diferite documente ramase de la liderii PMR responsabili de problemele agrare contin date care evidentiaza legatura stransa dintre colectari si colectivizare. Bunaoara, Ana Pauker sublinia in 29-30 mai 1951, la sedinta cu primii secretari si cu secretarii cu problemele agrare: „colectarea este un impozit pe care noi il punem asupra taranilor, asupra gospodariilor taranesti”. Destinatia produselor colectate era (in ordine): aprovizionarea muncitorilor si salariatilor din orase, a armatei, dar si exportul, pentru importul de masini si materii prime necesare industrializarii, „pentru construirea socialismului”. In primele zile ale lunii martie 1949 doua masuri de importanta capitala au fost adoptate de guvernantii comunisti. Prin emiterea decretului 83/2 martie 1949 erau expropriate proprietatile mai mari de 50 de ha, care facusera obiectul legii nr. 187/23 martie 1945 (reforma agrara), aplicarea avand loc chiar in noaptea de 2/3 martie 1949. Pe teren s-a actionat intr-un mod conspirativ (termenul era utilizat chiar in documentele oficiale), cei vizati fiind luati practic prin surprindere. Desi se folosea termenul de „mosieri” pentru desemnarea victimelor, in realitate si in cea mai mare parte era vorba de fermieri, detinatorii unor exploatari agricole in buna masura mecanizate si modernizate. Au fost expropriate atat pamantul, cat si inventarul viu, instalatiile agricole, produsele agricole, creantele, titlurile si participarile decurgand din activitatea exploatarilor mosieresti (art. 2). Rezistenta la confiscare sau tainuirea bunurilor se pedepseau cu 5-15 ani de munca silnica si confiscarea averii (art. 4). ETAPELE COLECTIVIZARII Procesul de colectivizare s-a desfasurat in doua valuri principale, 1949-1953 si 1953- 1962, impartite la randul lor in numeroase etape sau stadii. Primul val al „transformarii socialiste a agriculturii” (1949-1953) coincide in buna masura cu perioada in care, in intregul lagar comunist, exceptand Iugoslavia lui Tito, Moscova a incercat sa impuna colectivizarea rapida, in vreme ce liderii locali cautau sa implementeze acest proces in mod gradual. Robert Levy identifica cinci stadii distincte ale colectivizarii din Romania: 1) martie 1949-februarie 1950; 2) februarie-15 iunie 1950; 3) 15 iunie-septembrie 1950; 4) octombrie 1950-ianuarie 1952; si 5) ianuarie 1952-aprilie 1953), marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucuresti, de lupte pentru putere intre factiuni politice rivale in sanul partidului si de ezitarile de a urma in totalitate modelul sovietic de colectivizare. In 3 iulie 1952, dupa eliminarea „deviationistilor de dreapta”, care stateau in calea infaptuirii idealului colectivizarii, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta reinceperea luptei deschise impotriva chiaburilor, dezlantuind in toata tara o noua campanie de arestari si procese. A doua faza corespunde anului 1956 si se regaseste doar la nivelul discursului si proiectului politic de reluare a colectivizarii. Din considerente legate de situatia externa – evenimentele din Ungaria in 1956, dar si posibilitatea declansarii unor miscari contestatare de amploare in tara – punerea in practica a proiectului s-a amanat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins intre anii 1957-1962. In 1957 s-a pregatit reluarea colectivizarii cu un experiment local in regiunea Galati, ale carui rezultate au fost considerate incurajatoare de catre conducerea partidului. Procesul a reinceput in forta in regiunea Constanta, unde au fost mobilizati peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzandu-se populatia urbana, taranii deja colectivizati, batranii si copiii, rezulta o proportie de un activist pentru circa trei tarani necolectivizati!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Valcu. La capatul unei campanii de o violenta fara precedent, Constanta avea sa fie declarata prima regiune colectivizata din Romania pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revolutii Socialiste din 1917, careia ii era dedicata. Realizata la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea in timp record a Dobrogei facea parte dintr-un plan general de socializare completa a regiunii Constanta, provincia fiind privita drept un experiment-pilot in modernizarea socialista. „Succesul” sau, intens cosmetizat de propaganda oficiala, a fost popularizat in numeroase brosuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasa din „cea mai inapoiata provincie din tara” in regiunea cu cel mai ridicat standard de viata al populatiei rurale din Romania. Printre regiunile prioritare pentru implementarea colectivizarii s-a numarat si Maramuresul. Apasati de cote, lasati fara vite si fara pamant, taranii s-au rasculat. In 1949, Romania a fost lovita de un val de proteste. Speriate de amploarea rascoalelor, in special a celor din judetele Bihor, Arad si Radauti, dar si de posibilitatea extinderii acestora, autoritatile comuniste au intervenit imediat si fara mila. Din ordinul expres al forurilor conducatoare, trupele de Securitate, Militie sau Graniceri au deschis focul impotriva taranilor revoltati, inregistrandu-se numeroase victime, dar au procedat si la executii sumare. De asemenea, sute de persoane au fost arestate, judecate si condamnate de Tribunalele Militare la pedepse grele. Autoritatile au procedat si la deportarea familiilor celor ucisi, executati sau inchisi, locul de destinatie fiind Dobrogea. Intre 1 septembrie 1948 si 7 noiembrie 1949, Securitatea retinuse 23 597 de persoane, 10 152 fiind tarani (4 518 mijlocasi, 2 979 saraci, 2 655 chiaburi). O nota-raport din 1 decembrie 1961, care privea situatia arestarilor facute de MAI si procuratura in randurile taranilor in anii 1951-1952, mentiona 34 738 de persoane: 22 088 erau tarani chiaburi, 7 226 tarani cu gospodarie mijlocie, iar 5 504 tarani cu gospodarie mica. Tot atunci existasera 438 de procese publice in care fusesera implicati tarani. Directiva NKVD 003/1947 prevedea: „Politica fata de gospodariile taranesti va urmari sa faca proprietatea particulara nerentabila. Dupa aceea trebuie inceputa colectivizarea. In cazul in care, din partea taranilor ar interveni o rezistenta importanta, trebuie sa le fie redusa impartirea mijloacelor de productie, concomitent cu cresterea obligatiilor de predare a cotelor”. MARTURII DIN MAREA DE AMAR Dupa ce au adunat cu greu si truda pamant, taranii maramureseni s-au trezit brusc ca le pierd, cu o iscalitura. Cei care s-au impotrivit colectivizarii au fost pusi sa aleaga: libertatea si viata, ori pamantul. „La noi, daca o avut oricine un porc gras, nu l-o mancat, l-o vandut si o cumparat pamant. Daca o avut vaca cu lapte, ori a fata, o vandut-o sa ieie loc de casa la copiii”. Asa isi incepe Iulisca Bilasco din Petrova povestea. Saraci, dupa ce, cu greu, au agonisit, cu pretul trudei a doua-trei generatii, pamant, taranii maramureseni s-au trezit fara nimic. Chemati sa se inscrie la CAP, cei mai multi au refuzat. Au ajuns astfel in puscarii, cu pedepse „grele”, cuprinse intre 5 si 15 ani. Un batranel din Petrova a reusit insa sa scape si de colectivizare si de puscarie. Cum? Povestea lui a devenit celebra in intreg judetul. Iulisca povesteste ca: „L-o dus pe un om mai batran sa se inscrie. El numa n-o vrut. Atunci, un securist i-o pus mana in grumaz si l-o strans. Batranul nu s-o spariat. O zis: numa atata poti? Vazand ca nu pot cu bataia, iar l-o intrebat daca vrea sa se inscrie. El o raspuns: Sa traiti, sunteti oameni mandri. Iara l-o intrebat, el iar o raspuns „Sa traiti, sunteti oameni mandri” . Si tat ase de vreo zece ori. L-o intrebat in fel si chip, orice il intrebau, el raspundea: Sa traiti, sunteti oameni mandri . Pana la urma l-o lasat sa plece acasa, ca o zas ca nu-i normal. I-o dus pe mai multi si i-o batjocorit si imi aduc aminte ca pa tata l-o inselat ca ii lasa un pamant sa-l dea de zestre si un loc de casa. Si s-o inscris. Cu atata o ramas. Nu s-o mai uitat nimeni ce-i pa dosul cererii si am ramas fara pamant”. Iulisca spune ca, neajungandu-le alimentele, mai ascundeau cate un cartof ori o furca de fan. Asa s-a nascut in zona un cantec: „Morti vostri zeci de ari/ Pa tati ne-ati facut talhari/ Ca furam care cum stim/ Cum sa putem sa traim/ Cat am strans intr-o viata/ Le-am dat intr-o dimineata/ Nu le-am dat pa bautura/Numa pa iscalitura”. Alt Petrovan, George Ion Ratiu, nascut in 1920 si plecat pe front, s-a trezit, dupa ce a ajuns acasa ranit, ca regimul vrea sa-i ia pamantul : „In 1962, in luna februarie, m-o chemat sa ma inscriu in colectiv. Si m-am dus. Si ma lamure sa ma inscriu in colectiv. I-am spus ca acolo scria ca omul sa inscrie liber, din propriul consimtamant. Am zis ca nu ma inscriu. M-o mai intrebat dupa o vreme, iar am refuzat. Si a treia oara, o venit noaptea, la ora 11, trei militieni cu un capitan de securitate si un caine lup. O intrat in casa, m-o arestat. Femeia o cazut lesinata, 5 copiii o plans. M-o dus la primarie si mi-o pus in vedere, ori te inscrii in colectiv, ori vei fi condamnat la 15 ani. Si m-am inscris numai cu partea mea de la parinti, pe partea sotiei o ramas proprietate privata”. Problemele lui Ratiu cu regimul nu s-au terminat insa aici. Batranul povesteste ca: „In 1979 la noi o luat fiinta sindicatul SLOMR in frunte cu Gheorghe Cana, Ion Cana si Gheorghe Brasovan. Am fost informat de la Radio Europa Libera si am trimis o carte ca aderez la acest sindicat. La trei saptamani vine colonelul Marin Pop la primarie cu doi de la securitate si imi arata cartea postala. Zice, o vezi? O vad. Zic, cine o scris-o? Am zis una scrie si alta se face. Atunci a spus: acest om face parte dintr-o societate contra regimului si trebuie sa fie condamnat. Deja erau adunati vreo 100 de oameni la primarie. Si zice: cine e de acord, sa se ridice. Nu s-o ridicat nimeni. Zice: tot vei fi condamnat daca nu renunti, chiar daca nu s-o ridicat nimeni. N-am renuntat. Dar in tot timpul regimul comunist am fost hartuit si arestat de mai multe ori. Au zis ca posed armament si m-au chemat sa ma intrebe daca-i adevarat. Am spus ca da, e adevarat si-l folosesc la pesti. O zis: da nu stii ca nu-i voie? Eu am raspuns: da voi, nu stiti? Ca v-am vazut ca si voi prindeti la fel pesti. Prin multe am trecut, da m-o ferit Dumnezeu. Ca am avut credinta”. Cantec de colectivizare „O venit cucu cantand Si-o gasit lumea plangand Si-o mars cucu la primar Si o intrebat primaru De ce plange poporu C-o venit colectivu Si le-o luat tat pamantu. Poate zdera, poate plange Ca avere n-or mai strange N-or avea car si caruta Si in grajd cate-o vacuta N-or avea car, nici boi Ca s-or face grajduri noi Nu-mi pare rau dupa avere Ci dupa munca maicii mele O lucrat, o strans avere Si o ramas cu multa jele” Amenintarea Batranii povestesc ca la Ieud, important centru de rezistenta anticomunista, a venit „o banda de asasini cu gulerele ridicate si cu revolvere in maini si strigau in gura mare ca ori transforma Ieudul intr-un model al satului comunist, ori nici taciuni pe vetre nu vor mai ramane din el!”. Nu s-a intamplat nici una, nici alta.