EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Primii detinuti politici din Maramures - „Lotul Visovan̶

In vara anului 1948, inchisoarea de la Sighetu Marmatiei a devenit politica, prin incarcerarea unui lot de 18 elevi si studenti, numiti ulterior „lotul Visovan” I Pentru iubirea de tara, de Dumnezeu, de Capitan, au stat in iadul inchisorilor comuniste zeci de ani, terorizati de fiare ca „Maromet” sau Turcanu. Astazi, ar face la fel... I Dupa 61 de ani de la declansarea teroarei, putinii supravietuitori ai lotului (sase), isi plang in fiecare an camarazii si le cinstesc memoria in celula 74 a Inchisorii Sighet. EROII CU GHIOZDAN SI CATUSE In urma cu 61 de ani, la inchisoarea Sighet a fost adus primul lot de «dusmani ai poporului» : un grup de 18 elevi de la Liceul Dragos Voda din Sighetu Marmatiei. Cei mai multi aveau 16-17 ani, cel mai in varsta, liderul spiritual al lotului, profesorul Aurel Visovan avea 22 de ani. Faceau parte dintr-o organizatie anticomunista care ii educa in spiritul valorilor crestine. Celula 74, etajul II, inchisoarea Sighet. 18 paturi ruginite de fier, de deasupra carora privesc niste tineri. Niste copii. Primii detinuti politici din Maramures: „lotul Visovan”. Intr-un colt, deasupra usii, pare sa se mai zareasca un text zgariat cu patos si disperare acum mai bine de 60 de ani: „Nu-i temnita sa ne-nspaimante”. „In toamna anului 1948, am fost adus de la securitate la inchisoarea din Si¬ghe¬tu Marmatiei. Ramas singur in mij¬locul celulei, m-am intrebat: «Oare voi fi in stare sa rezist asa dupa cum aveam atatea pilde ale inaintasilor?» Am rostit mai intai o rugaciune Celui de Sus pentru a ma incuraja. Apoi, incet, am inceput sa fredonez «Sfanta tinerete legionara». Simteam ca-mi cresc puterile. La un mo¬ment dat, ajung la versul «Nu-i temnita sa ne-nspaimante» si, inviorat, mi-am zis: «Acesta trebuie sa-mi fie indemnul!». Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgariat in vopseaua de deasupra usii versul «Nu-i temnita sa ne-nspaimante»”, marturisea Aurel Visovan in cartea „Dumnezeul, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?”, realizata cu sprijinul camaradului sau, Gheorghe Andreica. Desi tineri, multi niste copiii, toti au intrat in puscarie cu curaj. Si cu zambetul biruintei pe buze. Nu s-au plans nici atunci, nici in anii plini de urgii care au urmat. Au continuat sa lupte contra comunismului rezistand, rugandu-se, can¬tand si pastrandu-si principiile neal¬terate. Cei 18 faceau parte dintr-o grupare le¬gionara care activa in Sighetu Mar¬ma¬tiei: Fratia de Cruce „Ionel Mota”, condusa de Nistor Man. Liderul lor spiritual era insa Aurel Visovan, student si profesor la Liceul Dragos Voda din Sighetu Marmatiei. Astazi, din cei 18 mai traiesc doar sase: Ioan Ilban, Nistor Man, Gheorghe Andreica, Petru Codrea, Ioan Dunca si Grigore Hotico. Restul s-au prapadit fie in puscarii, fie rapusi de bolile grele contactate in timpul regimului greu de detentie. Era vara lui 1948. O vara ploioasa si ciudata, care iti baga umezeala in oase la fel ca beciurile securitatii. Cei 18 tineri, elevi la liceul sighetean Dragos Voda erau in vacanta. Acasa, la Ieud, Dragomiresti, Viseu... Auzisera ca incepuse prigoana, dar se gandeau ca ei n-au facut nimic rau. In fond, a crede in Tara, Neam si Dumnezeu nu poate fi infractiune. Unii faceau parte din Fratia de Cruce „Ionel Mota”, condusa de Man Nistor, altii, din manunchiul de prieteni. Se intalneau saptamanal, discutau stirile politice, se rugau, citeau... Si se pregateau pentru rezistenta anti-comunista, sub conducerea directa a lui Ioan Gavrila Ogoranu. Uneori, faceau marsuri pe dealuri si exercitii fizice. Daca ar fi fost nevoie, urmau sa se retraga in munti, sa se ascunda, sa faca orice. Dar sa nu se supuna. Ei au trait lupta maramuresenilor impotriva activistilor ucraineni care voiau alipirea judetului Ucrainei, alegerile falsificate din 1946 si au auzit povesti despre lagarele rusesti... Altii, ca refugiati din Ardealul de Nord, au ajuns la studii in Bucovina si au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici impotriva populatiei romanesti. Stiau ca tara nu se indreapta intr-o directie buna si au decis sa reactioneze, asa cum o puteau face niste elevi. In cartea lui Marius Visovan « Marturii ale rezistentei anticomuniste din Maramures », supravietuitorii lotului povestesc cum au constientizat pericolul comunist. Gheorghe Bulacu povestea ca dupa ce s-a intors din refugiu a constatat ca PCR preluare puterea si promovase in functii persoane de origine etnica straina : «ca elev am vazut cum se manifesta propaganda comunista in scoala, glorificand ocupatia sovietica si atacand valorile traditionale – crestine si nationale in care noi am fost crescuti. Din fericire, foarte putini profesori si elevi de la Dragos Voda au aderat la principiile comuniste. Noi, elevii, desi eram tineri, eram perfect constienti de pericolul comunist si atat in scoala cat si in oras incercam sa ne opunem». Altii au cunoscut « pe viu » furia sovieticilor. De exemplu, prin 1945, Petru Codrea, care avea pe atunci 14 ani, a fost amenintat cu pistolul de un soldat sovietic. Mai mult, la Dragos Voda erau si elevi din dreapta Tisei, care cunosteau mai bine teroarea sovietica. Asa, incet, a inceput sa lege aceasta orga¬nizatie anticomunista, care s-a bazat in primul rand pe educatie crestina. De politica se vorbea prea putin. In schimb, se vorbea de drepturile si libertatile pierdute. Dupa o vreme in care li se facea educatie, daca dovedeau tarie de caracter, depu¬neau legamantul. La Sighet, s-a depus de doua ori legamantul in acel an: „O data iarna si apoi, pe la sfarsitul lui martie-aprilie. In total, In Fratie si in Manunchiul de prieteni eram 18 tineri”. Andreica spune ca activitatea gruparii se reducea la propaganda, sedinte, ruga¬ciuni, cantece legionare: „Tineam sedinte saptamanale, foarte solemne, si depuneam un juramant: «Jur ca nu voi trada legiunea si camarazii mei de lupta»”. Desi organizatia era secreta si nici tinerii nu ii stiau pe toti camarazii lor, in mod ciudat, nedeslusit inca, securistii au reusit sa obtina o lista cu numele si adresa celor 18. Asa s-a declansat prigoana. Prima din lugul sir care urma. Gheorghe Andreica explica in ce a constat activitatea «Fratiei de Cruce»: ”Era o organizatie de tip legionar, de educatie. Fara politica, fara arme. Cuprindea elita tinerilor. Eram educati in spirit nationalist si crestin”. Fratia mai avea o organizitie subsidiara, numita „Manunchiul de prieteni”, din care facea parte si Andreica si in care tinerii invatau doctrina legionara si respectul pentru aceasta. Baza educatiei erau cele sase legi date de Corneliu Zelea Codreanu in „Carticica sefului de cuib”: „Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, caci numai asa vei invinge, urmeaza-ti seful si la bine si la greu; Legea muncii: munceste cu drag in fiecare zi, rasplata muncii tale sa nu fie castigul, ci multumirea ca ai pus o caramida la inaltarea legiunii si la inflorirea Romaniei; Legea tacerii: vorbeste putin, vorbeste ce trebuie, vorbeste cand trebuie. Oratoria ta sa fie oratoria faptei, tu infaptuieste, lasa pe altii sa vorbeasca; Legea educatiei: trebuie sa devii un altul, un erou. In cuib fa-ti toata scoala, cunoaste bine legiunea; Legea ajutorului reciproc: ajuta-ti fratele cazut in nenorocire, nu-l lasa; Legea onoarei: mergi numai pe caile indicate de onoare, lupta si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei, decat sa invingi printr-o infamie, mai bine sa cazi luptand pentru onoare”. ARESTARILE Pentru crima de a se opune regimului, spre finele lunii august, toti cei 18 membri ai „Lotului Visovan” au fost ridicati si dusi la Securitate. A urmat un intreg periplu prin inchisori, din care prima a fost cea din Sighet, destinata pana atunci detinutilor de drept comun. In cartea lui Marius Visovan, Gheorghe Bulacu marturisea: „In celula 74, am dormit cate doi intr-un pat. Conditiile erau tot proaste, dar faptul ca eram toti impreuna a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viata de scoala, invatam fiecare din ce predau ceilalti: Aurel Visovan ne preda limba italiana, altii, matematici, istorie sau relatau continutul unor carti pe care le citisera”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane, ziua, detinutii nu aveau voie sa se intinda, li s-a interzis sa cante sau sa vorbeasca cu voce tare”. Ion Ilban isi aminteste ca, la un moment dat, cantau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis usa si s-a rastit: „Ce cantati, mai?”. Visovan a avut inspiratia sa raspunda: „Cantam Doina lui Eminovici, poetul Romaniei proletare”. Auzind un nume cu rezonanta ruseasca, gardianul s-a domolit. Toti cei 18 elevi din „Lotul Vi¬so¬van”, aflati acasa, in vacante au fost ridicati de acasa si adusi in beciurile securitatii. Dupa un plan machiavelic, bine pus la punct, arestarile s-au facut in timp record (in 20-22 august au fost ridicati aproape toti) si in cea mai mare liniste, pentru ca tinerii sa nu poata fi avertizati si sa ia calea muntilor. Printre primii, dupa Visovan si Petru Codrea a fost ridicat Ioan Ilban, de acasa, din Dragomiresti. Dupa o perchezitie minutioasa, a fost bagat singur in beciurile Securitatii. In 21 august, in aceeasi celula a fost adus Petru Codrea. In acea zi Nistor Man, seful Fratiei de Cruce, se afla la Sieu. In cartea preo¬tu¬lui Marius Visovan, „Marturii ale re¬zistentei anticomuniste din Mara¬mures”, povesteste: „M-au luat de acasa jandarmii si m-au dus la Sighet, unde m-au luat in primire securistii Muresan si Stern. M-au dat pe mana agentului Gherasim, care m-a batut cu ce a apucat, cu palmele, cu picioarele...”. Ioan Dunca se afla la Ieud cand ceilalti au fost arestati. Tatal sau fusese deja arestat, asa ca a fost fugar vreme de vreo doua saptamani. Din cauza ca familia lui era terorizata, in 8 septembrie, s-a predat. A fost batut, dar n-a spus nimic, nici de Somesan (Ioan Gavrila Ogoranu, n.red.), nici de ceilalti camarazi. Tot pe 21, a fost arestat si Gheorghe An¬dreica. Grigore Hotico a fost retinut o zi mai tarziu, intr-un magazin din centrul Sighetului. A¬tunci, a primit doar o palma pen¬tru ca i s-a gasit in buzunar poza unei matusi din Bucuresti, care, in viziunea securistilor putea fi vreo colaboratoare de-a grupului. La lungile interogatorii ale Securitatii ni¬ciunul nu a declarat nimic, dar, dupa putin timp, a fost adus Visovan. Atunci si-au dat seama ca Secu¬ri¬tatea stia totul. Gheor¬ghe Andreica povesteste ca: „Apoi a aparut Visovan, grozav de ciufulit si se vedea ca a fost batut rau de tot. Ne-a dezlegat de juramant, acolo, in sediul Securitatii. Apoi am aflat ca l-au arestat cu doua zile inainte si l-au batut rau. N-a spus nimic, dar i-au pus sub nas o foaie cu numele tuturor. Atunci a zis: «astia sunt niste copii plapanzi pe care n-are rost sa-i bateti, ca eu o sa-i dezleg de juramant si o sa spuna tot». El a luat toata vina asupra lui si ne-a dezlegat, dar noi am ramas aceiasi. Am crezut in continuare”. De la Securitate, pe 29 august 1948 tinerii au ajuns la inchisoarea Sighet, pe atunci inchisoare de “hoti”. Intai, cate doi in celula, apoi, din noiembrie, au fost bagati toti 18 in aceeasi celula 74, sa nu moara de frig. In jur, erau doar doua vase specifice unei celule. Apoi, au aparut niste paturi, cate unul pentru doi detinuti. Si atat. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vanat de frig si ploaie. Iar terciul... Terciul dezgustator de atunci li s-a parut bun dupa ce au ajuns in alte „iaduri” comuniste. Acum, toti spun ca cele cateva luni petrecute impreuna in celula 74 au fost cele mai putin rele din infernul care a urmat. PROCESUL * In mai 1949, lotul a fost dus la Cluj, pentru proces. Toti au avut o atitudine demna si si-au recunoscut „vina” de a iubi Tara si de a crede in Dumnezeu. Judecatorul a fost impresionat de tineretea lor si de onoarea lui Visovan, care a luat totul asupra lui, cerand eliberarea celorlalti. Totusi, niciunul n-a fost eliberat. Toti au fost condamnati si trimisi la diferite inchisori din tara. Dupa noua luni de detentie la Sighet, tinerii din « Lotul Visovan» au fost anuntati sa-si faca bagajele. Dupa cateva ore, tinerii au ajuns la inchisoarea Satu Mare , iar de aici au plecat spre Cluj, unde au fost incar¬ce¬rati in camere a cate 64 de detinuti. Dupa o vreme, s-a dus vestea ca incep procesele. Primii pe lista au fost subinginerii din Baia Mare, asa ca Visovan a profitat de anunt sa le explice tinerilor sa nu cumva sa faca vreunul pe batosul, sa-si mareasca pedeapsa. La scurt timp au fost strigati pe rand si incolonati pe hol. Cladirea tribunalului militar era paralela cu puscaria asa ca, repede au ajuns in sala de judecata, ticsita de lume si ostasi. In cartea «Cu ghiozdanul la inchisoare», Gheorghe Andreica po¬vesteste cum a decurs procesul: «cel mai mult m-a uimit actul de acuzare al procurorului. Acesta se compune din doua parti distincte: in prima parte era vorba de activitatile «criminale» pe care le-am dus inainte de a ne fi nascut pana in ceasul infiintarii organizatiei. Acest segment al actului de acuzare era citit de pe o foaie de hartie si presarat cu multi ghimpi otravitori: «criminali», «teroristi», «fas¬cisti», «hitleristi» etc. Visovan a luat si de aceasta data toata vina asupra lui, spunand cu mandrie ca nu-l inspaimanta anii de pedeapsa, oricati ar fi. Cine s-ar fi gandit ca Visovan va ajunge in focurile reeducarii de la Pitesti… Dupa proces a urmat asteptarea. Andreica povesteste ca: “doream din tot sufletul sa primesc o condamnare mare spre a nu ma desparti de camarazii mei cu care eram atat de unit incat aveam senzatia ca fiecare din ei e o parte distincta din trupul meu. Nu puteam concepe alte prietenii in afara celor pe care le aveam. Oare ce condamnare voi lua? Cum as putea sa aflu? Trebuia neaparat sa aflu, chiar acum! Am luat un zar confectionat din paine si l-am aruncat. A iesit numarul 2. Nu se poate … Am mai dat o data. A iesit tot 2. Am luat doua zaruri – si culmea – a iesit doi-doi. Am mai dat in continuare pana ce zarurile s-au schimbat. Dupa vreo trei zile veni si grefierul si ne citi sentintele. Cea mai mare a fost a lui Visovan – zece ani de temnita grea. Noi, ceilalti am fost condamnati la inchisoare corectionala intre doi si cinci ani». Cei mai multi dintre elevi au ajuns la Targsor, unde regimul de detentie nu era inca atat de sever. In schimb, Aurel Visovan a fost trimis la Pitesti, unde peste cateva luni au inceput focurile reeducari. Din 1950, cei cu pedepse mari au plecat de la Targsor fie la canal, fie la sinistra inchidsoare Gherla. Ioan Ilban, Petru Ulici si Grigore Hotico au ajuns la Gherla, unde un grup de reeducati veniti de la Pitesti au incercat sa aplice si aici spalarea creierelor prin tortura. AL DOILEA VAL DE ARESTARI Dupa ce trecusera prin rasnita comunista a inchisorilor din Targsor, Pitesti, Gherla, Satu Mare, Cluj, a coloniilor de munca si altor inchisori comuniste, o parte din membrii lotului Visovan au fost rearestati in 1958. Sepre deosebire de prima arestare, de aceasta data unii aveau familii, copiii mici. Dar pentru comunisti nu contau aceste lucruri. Si nici faptul ca au fost total nevinovati. E levii care au ajuns la Targsor se ajutau intre ei, impartind toate pachetele primite de acasa. Acesta avea sa fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces inscenat prin 1958. Membrii lotului Visovan au fost arestati din nou, pe motiv ca au avut o activitate dusmanoasa la adresa Guvernului, au tinut legatura intre ei dupa eliberare, au ascultat posturi clandestine si chiar ca ar fi incercat sa organizeze o miscare similara celei din Ungaria, din 1956, denumita „Familia Maramureseana”. Printre acuzatii, se afla inclusiv faptul ca, la Craciun, unul dintre tineri a cantat in casa preotului din Budesti o colinda pe versuri de Radu Gyr. Si de aceasta data, Aurel Visovan a luat vina asupra lui, desi nici macar nu se intalnise cu fostii camarazi in aceasta perioada, dar toti au fost condamnati la alti ani grei de puscarie. In cartea «De la Cluj la Satu Mare», Gheorghe Andreica povesteste episo¬dul procesului mascarada: «in camera in care asteptam noi – dinainte osan¬ditii – au dat navala vreo zece civili – in frunte cu comandantul securitatii, colonelul Retezaru. Am fost chemati cu glas scazut de catre unul din anchetatori si aranjati in rand unul cate unul. In frunte se gasea Aurel Visovan iar plutonul era incheiat de Ionica Motrea. Eram in total 15 insi. Mi-am dat seama ca aranjamentul simboliza condamnarile ce urmeaza sa le primim.». Detinutii au fost asezati pe o banca, iar fata lor erau aranjate doua randuri de scaune pentru «invitatii de onoare». In scurt timp a sosit primul secretar, maiorul Misaila – seful anchetatorilor de la securitatea din Baia Mare si diferiti delatori. La scurt timp, un procuror ce rasfoia volu¬mi¬nosul dosar incepe sa citeasca actul de acuzare: «Banda de legionari urmarita de multa vreme de organele noastre de securitate face parte dintr-un plan mai amplu de rasturnare a regimului prin forta armata. In anul 1948 au fost condamnati de catre instantele nostre populare in modul cel mai bland tinandu-se seama de varsta lor frageda. Dupa arestare s-au reorganizat din nou in inchisoare, formand organizatia sub numele conspirativ de «Familia maramu¬resenilor». In inchisoare, au continuat activitatea de recrutare de noi membri, i-au indoctrinat pana la fanatism in vederea rasturnarii regimului nostru prin forta. Practic, iesind din inchisoare, primul lucru pe care l-au facut a fost sa ia legatura intre ei si sa se organizeze in grupuri mici de la Sighetu Marmatiei si pana la Borsa. In continuare peste munti intr-un triunghi cu varful la Cluj in centrele studentesti. Cel mai de incredere dintre ei, Radu Constantin, a facut legatura dintre bandele din Bucuresti in fruntea carorea se gaseau Paul Atanasiu si profesorul Zamfiriu precum si fiica acestuia Rodica Zamfiriu. Acesta avea functia de agent de legatura intre diferite bande. Pentru realizarea loviturii de stat, au luat legatura cu Horia Sima in vederea procurarii de arme si medicamente». Auzind asemenea ineptii, Nistor Man si-a pierdut controlul si a strigat: «Satana!». Toata sala s-a infiorat, iar Nistor Man a fost tinut in picioare pe toata durata procesului. Procurorul a luat din nou cuvantul, de aceasta data vorbind liber. Era cat pe ce sa termine rechizitoriul, cand, cuprins de inspiratie a exclamat: “Acesti criminali au citit POR–TO-CA-LE-LE inteleptilor Sionului”. Toata sala a izbucnit in ras, de modul in care procurorul a pocit cuvantul “protocoale”. A urmat interogatoriul. Primul a fost introdus in sala Vasile Dunca. A urmat Visovan care a explicat cum, sub presiunea terorii a semnat declaratia si a spus ca, desi nu s-a intalnit cu ceilalti din 1949, cand s-au despartit la inchisoarea Jilava: “daca exista vreo vinovatie – atunci singurul vinovat sunt eu care i-am organizat in 1947. Cer sa fiu pedepsit a doua oara pentru acest lucru iar ceilalti, care-s nevinovati sa fie pusi in libertate». A ur¬mat Nistor Man care a respins acuzatiile procurorilor, apoi Fanica Deac, Gheorghe Andreica, Fanica Coman, Nelu Diunca si ceilalti. Toti au avut declaratii scurte si demne. Dupa interogatoriul lor a fost adus un martor supriza: Ilie Ticala, un fost coleg de-a tinerilor de la Dragos Voda, care a repetat «poezia» invatata de la securisti: «nu-i ata domnule presedinte. Noi ieram organizati intr-o mare organijatie legionara avand in frunte pe Horia Sima in strainatate si pe Aurel Visovan in ciara». Au urmat alti martori ticluiti, si in final ple¬doariile avocatilor, care mai mult au acuzat decat au aparat. Nistor Man a izbucnit pentru a doua oara, strigand: «Secati-ar glasul Satana!”, indrazneala care i-a adus mai bine de o luna la carcera. Dupa mai multe zile au venit si sentintele ce i-au condamnat la ani grei de temnița. PEDEPSELE PROCESULUI INSCENAT Aurel Visovan- 25 de ani de munca silnica ; Nistor Man – 22 de ani de munca silnica ; Radu Constantin – 20 de ani de munca silnica ; Gheorghe Andreica si Ioan Dunca – 16 ani de munca silnica ; Gheorghe Bulacu – 15 ani de munca silnica ; Minica Stefan, Ion Hotea si Stefan Coman cate 10 ani de temnita grea ; Vasile Hotico si Vasile Dunca cate 7 ani de temnita grea, Ilie Ticala – 7 ani de temnita grea, Ion Motrea 2 ani de inchisoare corectionala si Gheorghe Nan 10 ani de temnita grea. RAPSODIA MARAMURESULUI Una din «crimele» lui Aurel Visovan era faptul ca a compus «Rapsodia Maramuresului»: In cantecul tulnicului Muntii Maramuresului gem Slugile rele se tem Frunza se scutura Paraiele murmura E semn de furtuna Cu turtura Muntii Maramuresului gem Blestem de potop si de para De toate naparcile ce-au navalit in tara Pe toate domniile cu sufletul de fiara. PRIGOANA DIN LIBERTATE Dupa eliberare, membrii lotului Visovan au fost condamnati la o altfel de pedeapsa, in libertate. Nu si-au putut continua studiile, nu s-au putut angaja pe posturi bune, au fost urmarit si haituiti. Au avut domicilii obligatorii, au fost exmatriculati din scoli si urmariti de o cohorta de securisti. Dar n-au putut fi nici invinsi, naici supusi, in ciuda prigoanei grele indurate si dupa gratii si in libertate. Printre cele mai grele „pedepse in libertate” le-a suferit Ioan Ilban. I-a fost arestat tatal, nu si-a putut continua liceul decat dupa multe cereri depuse, apoi i-au fost respinse pe banda rulanta toate cererile de angajare. Cu greu s-a angajat la CFR, dar a fost dat afara si acolo, pe motive politice. Intre cele doua arestari, Ioan Dunca a lucrat pe la diverse institutii, apoi a fost incorporat in armata. Dupa lasarea la vatra nu s-a mai putut angaja. Nici dupa eliberarea din 1964 nu si-a putut trai libertatea, fiind in permanenta haituit de comunisti. Intre cele doua arestari Nistor Man a avut trei ani de libertate in care si-a dorit foarte mult sa-si continue studiile. De trei ori a intrat la facultate si de doua ori a fost respins, iar a treia oara a fost arestat chiar din facultate. Urmarirea si supravegherea sa a continuat pana la Revolutie, sub directa coordonare a lui Nicolae Plesita, pe atunci Comandantul Regiunii Cluj. Intre cele doua arestari si Gheorghe Andreica a dorit sa-si continue studiile, dar a fost exmatriculat din motive politice de la Facultatea de Litere. Mult mai tarziu, dupa ani in care a muncit pe santiere si si-a schimbat domiciliul de mai multe ori a reusit sa termine Facultatea de Drept. Fostul sau coleg de la Dragos Voda, Petru Codrea a reusit sa-si termine liceul dar a fost impieditcat sistematic sa urmeze o facultate. Cand a fost admis in sfarsit la facultatea de statistica, vigilenta securitate l-a exmatriculat. Cu greu si-a gasit apoi un loc de munca. Grigore Hotico s-a stabilit dupa armata in Baia Mare. In 1959 a fost luat in toiul noptii si dus la securitate. Sotia sa era insarcinata si s-a gandit ca n-o sa-si mai vada fiul. I s-a pus un reflector in ochi si a fost intrebat ce face daca cineva il contacteaza pentru a arunca in aer Combinatul Chimic. A raspuns: „vin si va spun”. Dar despre acea noapte n-a spus nimanui decat dupa Revolutie. Pana dupa 1989 membrii lotului Visovan n-au avut libertate si nici drepturi. Dar n-au fost nici supusi si nici umiliti de autoritati. Astazi insa, la 61 de ani de declansarea terorii sunt uitati de autoritati. In afara de Nistor Man care a participat la Revolutia din decembrie 1989, niciunul nu a primit o diploma de onoare sau o decoratie de la autoritati.