EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Persecutati pentru credinta

Inchisi, torturati, ucisi sau chiar ingropati de vii, sute si mii de martiri ai lui Hristos si-au sacrificat viata pentru credinta in perioada comunismului. I nstaurarea regimului comunist a adus dupa sine proslavirea ateismului si incer¬carea de impunere a unei societati care-l nega pe Dumnezeu. Imediat dupa instalarea Guvernului Groza, lagarele de pe vremea regimului carlist au fost redeschise, iar preotii si slujitori ai bisericii s-au numarat printre primii detinuti politici ai tarii. Unul din motivele de arestare era refuzul de a-l acuza pe Iuliu Maniu din altar. Studiile de specialitate vorbesc de doua tipuri de persecutii religioase : represiunea brutala (lichidarea fizica sau aruncarea in temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor cul¬te, inchiderea sau daramarea lacasu¬rilor de cult) si persecutiile indirecte (propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea in randurile mem¬brilor cultelor a unor agenti ai Securitatii). Primele represiuni bru¬tale s-au indreptat impotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adven¬tistilor si sionistilor. Se cunoaste faptul ca, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat fortat, in anul 1948, Biserica Greco-Catolica in cadrul Bisericii Ortodoxe. In aceasta imprejurare, sute de preoti si credinciosi greco-catolici si romano-catolici au fost aruncati in inchisori. Insa, foarte multi preoti ortodocsi sunt si ei aruncati dupa gratii, dupa 1948. Asa cum povesteste in cartea preotului Marius Visovan, sora Pelagia Iusco se afla din 1944 in Bucuresti, ca si calugarita in ordinul Notre Dame de Sion. In primavara lui 1948, directoarea liceului a fost chemata la Ministerul Invatamantului, unde i s-a cerut sa semneze adeziunea la doctrina marxista. Pentru ca a refuzat, cateva saptamani mai tarziu liceul a fost ocupat de trupele de securitate, iar cele 150 de calugarite au fost practic sechestrate in incaperi. Cu greu, sora Pelagia a fost lasata sa se intoarca acasa, la Ieud. Dar, in toamna aceluiasi an a inceput valul de arestari. Intai a fost ridicat preotul satului, Ioan Dunca-Joltea, apoi parintele Vasile Dunca-Boboiog. In toamna aceluiasi an a fost arestata si sora Pelagia si bagata singura intr-o celula din Sighet, unde a fost anchetata timp de doua saptamani : «trei nopti si trei zile n-am primit niciun pahar cu apa. Apoi am primit o zeama lunga. Dupa doua saptamani mi-au dat drumul, cu conditia sa ma prezint zilnic la postul de militie din Ieud», povesteste sora in cartea «Marturii ale rezistentei anticomuniste din Maramures. In martie 1949, sora Pelagia este din nou arestata si adusa la Sighet, impreuna cu o alta ieudeanca gasita vinovata pentru «crima» de a detine niste carti de rugaciuni. I s-a dat drumul, dar cateva luni mai tarziu a fost incarcerata, din nou, impreuna cu cateva calugarite din Ieud. Dupa ancheta de la Sighet, au fost trimise la Oradea, intr-o incapere cu vreo 60 de persoane, in care detinutii lesinau pe capete din cauza lipsei de aer. Sora Pelagia a fost apoi despartita de celelalte si izolata vreme de trei luni. De multe ori, in timpul anchetei, a fost batuta crunt, la fel ca si celelalte maicute. Mai mult, securistii aveau o placere diabolica in a le numi «depravate». Procesul i-a adus 3 ani de condamnare, in urma unei pledoarii incredibile a procurorului care a aratat rozariul si a spus : «Iata arma alba cu care a otravit sufletele tinerilor». Soarta surorii Pelagia a fost impartasita de alte sute, mii de slujitori ai bisericii. Niciunul insa nu a renuntat la credinta, ci dimpotriva, l-au «coborat pe Isus in celule», alaturi de ei.