EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Muncitorii impotriva „regimului muncitorilor”

* Miscarile muncitoresti din Valea Jiului (1977) si de la Brasov (1987) au reprezentat la nu numai un protest impotriva economiei de comanda si cultului personalitatii prestat de nomenclatura, dar si o dovada ca partidul comunist era contestat chiar de clasa muncitoare, in numele careia pretindea ca guverneaza. Momentul cel mai semnificativ in istoria protestelor de masa cu participare muncitoreasca impotriva dictaturilor comuniste din Europa Centrala si de Est a fost nasterea sindicatului liber „Solidaritatea” in Polonia, in august 1980. Despre cele 18 zile care au socat lumea s-a scris enorm, datorita influentei pe care a avut-o asupra evolutiei comunismului nu numai in Polonia, ci si in Europa de Est. Romania comunista poate fi impartita in trei perioade din punctul de vedere al protestelor: 1945-1958; 1958-1977; si 1977-1989. Prima perioada, se caracterizeaza prin proteste spontane, izolate, non-violente. Anumite marturii sustin ipoteza ca muncitorii protestatari aveau inca o oarecare incredere in liderii comunisti provenind din mediile muncitoresti si ca diferentierea intre „noi” (poporul) si „ei” (nomenclatura) nu opera inca la nivelul intregii societati romanesti. Astfel, intr-un document provenind din arhivele postului de radio Europa Libera se vorbeste despre o vizita efectuata de catre Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al CC al PMR si vicepresedinte al Consiliului de Ministri, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, in martie 1954, cu prilejul inaugurarii unui nou furnal. Cu acea ocazie, se spune in document, o delegatie a muncitorilor s-a prezentat in fata inaltului demnitar comunist cu o lista de cereri, dintre care cele mai importante erau: cresterea salariilor, acordarea de echipament de protectie de catre combinat, furnizarea la timp a lemnului de foc pe timp de iarna si solutionarea problemei locuintelor pentru muncitori, avand in vedere ca multi dintre acestia locuiau in baraci. Desi li s-a promis ca problemele lor vor fi rezolvate, situatia muncitorilor nu s-a imbunatatit in urma vizitei lui Apostol. Salariile insuficiente stateau la baza unei alte probleme cu care se confruntau autoritatile comuniste, si anume, aceea a furturilor din intreprinderi. In general, bunurile sustrase se imparteau in doua mari categorii: bunuri care puteau fi vandute sau schimbate pentru alte bunuri sau pentru alimente si materiale folosite in gospodarie pentru reparatii sau imbunatatiri. Lipsurile si mizeria din cartierele muncitoresti bucurestene sunt evocate de numeroase marturii, precum, spre exemplu, descrierea conditiilor de viata din cartierul Grivita din Bucuresti, considerat un „bastion al clasei muncitoare”, datata decembrie 1955. Unii muncitori ceferisti, se arata in document, in special mecanici de locomotiva, obisnuiau sa cumpere produse alimentare din provincie (carne, branza, oua, etc.) la preturi reduse, si sa le revanda in Bucuresti pentru a-si suplimenta castigurile mizere. O alta marturie, din luna iunie 1958, vorbeste despre consumul de alcool in randurile muncitorilor, care, se spune in document, „in zilele de salariu se grabesc spre carciumi si deseori se intorc acasa fara nici un ban”. Din acest motiv, se spune mai departe in document, in zilele de salariu, numeroase femei isi asteptau sotii la poarta fabricilor pentru a-i impiedica sa-si cheltuie toti banii pe bautura. Din 1958, asa cum se arata si in Raportul comisiei prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste, incepe o noua perioada, care se va intinde pana in 1977. Perioada industrializarii fortate. Forta de munca era asigurata in special de navetisti. Si in aceasta perioada, protestele au fost izolate si nesemnificative. Se pot da exemple totusi de initiative curajoase. Miscarea muncitoreasca de cea mai mare amploare din perioada Ceausescu a fost revolta minerilor din Valea Jiului din august 1977: 35 000 de mineri dintr-un total de 90 000 au intrat in greva, punand capat perioadei de acceptare tacita de catre clasa muncitoare a regimului comunist din Romania. Greva a inceput la mina Lupeni, unde s-au adunat si minerii din celelalte mine din regiune: Lonea, Uricani, Barbateni, Vulcan, Paroseni, Aninoasa, Livezeni, Dalja, Petrila. Grevistii au ales un comitet de greva condus de trei persoane: doi ingineri: doi barbati, Ioan Dobre si Jurca, precum si „o femeie din activul de partid si de UTC de la Lupeni”. Ulterior, s-a dovedit ca numele real al primului era Constantin (Costica) Dobre, prenumele sau fiind transmis eronat in strainatate. Celelalte doua persoane nu au putut fi identificate. In marturia sa, Constantin Dobre (la vremea respectiva miner la mina Paroseni), afirma ca a coordonat protestul impreuna cu prietenul sau, Gheorghe Maniliuc (miner la mina Aninoasa)18. A fost infiintat si un post de coordonare a grevei, in ghereta portarului de la Poarta 2 a minei Lupeni. Grevistii au pregatit o lista de 17 revendicari, aprobata de ansamblul participantilor, pe care au cerut sa o prezinte personal lui Nicolae Ceausescu. Pe data de 2 august, autoritatile au trimis la fata locului, pentru a negocia cu grevistii, o delegatie compusa din inalti demnitari, condusa de doi membri CPEx: Ilie Verdet, prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri, si Gheorghe Pana, presedintele Consiliului Central al UGSR si ministru al Muncii. Tratativele insa esueaza, minerii exprimandu-si neincrederea totala in echipa respectiva. Au fost luati ostateci si obligati sa-l contacteze telefonic pe Ceausescu, pentru a-i cere sa vina la fata locului. A doua zi, pe 3 august, acesta a sosit in Valea Jiului. Aflat in fata grevistilor, Ceausescu a fost constrans sa se declare de acord cu toate revendicarile acestora, inclusiv cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la greva. In consecinta, minerii au decis sa reia lucrul, unii intrand in schimb chiar in aceeasi zi. Pe acest fundal, in 1979 lua fiinta Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania(SLOMR), a carui declaratie de constituire a fost transmisa repetat de Europa Libera in perioada 3-5 martie. SLOMR s-a nascut din initiativa laudabila a unor persoane constiente de faptul ca aparitia unui sindicat liber ar fi oferit un sprijin sporit impotriva abuzurilor regimului in sfera relatiilor de munca. In acel moment, ideea infiintarii sindicatelor independente circula in intreg blocul comunist, inclusiv in Uniunea Sovietica, fiind extrem de mediatizata prin posturile de radio straine. Comparand programele sindicatelor lansate anterior, se poate afirma ca SLOMR s-a inspirat in mare masura din acestea. Majoritatea punctelor din programul SLOMR se regasesc si la sindicatele libere deja existente in Polonia, Cehoslovacia sau URSS si, ca si acestea, se refera la probleme legate direct de respectarea drepturilor omului in raporturile de munca. Ultimul mare protest muncitoresc, izbucnit pe fondul unei frustrari profunde a populatiei in conditiile crizei structurale a regimului comunist, a avut loc la Brasov, pe data de 15 noiembrie 1987. A fost un protest care, prin amploarea sa, a zguduit nu numai intreaga Romanie, chinuita de frig, foame si frica, ci si opinia publica occidentala, care datorita semnalului de alarma tras la Brasov a inteles in ce mizerie crunta se zbatea populatia acestei tari. Revolta a izbucnit la Uzina de Autocamioane „Steagul Rosu”, in dimineata zilei respective. Conform marturiilor unor participanti directi, inca din seara zilei de 14 noiembrie li se comunicase muncitorilor din schimbul al III-lea ca salariile le vor fi diminuate cu 30% din cauza depasirii cheltuielilor de productie planificate. In acelasi timp, muncitorilor din schimbul III li s-a cerut sa ramana in fabrica pentru a vota, impreuna cu muncitorii ce urmau sa intre in schimbul I, in alegerile locale ce se organizau in ziua urmatoare, duminica, 15 noiembrie 1987. Vestea diminuarii salariilor i-a revoltat pe muncitori, care au cerut explicatii de la conducerea intreprinderii. Initial, grupul de protestatari numara aproximativ doua sute de muncitori, dar in momentul in care grupul a ajuns in fata cladirii administrative a uzinei, martorii oculari vorbesc despre o multime de cateva mii de oameni, adunati din diverse sectii. Conducerea uzinei a refuzat sa discute cu muncitorii revoltati. Prin urmare, dupa ce au spart cateva geamuri ale cladirii administrative, grevistii au decis sa se deplaseze catre cladirea Comitetului Judetean de Partid Brasov. Un grevist isi aminteste ca din multimea de 7-8000 de oameni au pornit spre centrul orasului doar 200-300. In acelasi timp, participantii povestesc ca, dupa iesirea grupului de protestatari pe poarta uzinei de autocamioane, pe parcursul a catorva sute de metri strabatuti pe Calea Bucuresti in directia centrului Brasovului, numarul manifestantilor a crescut rapid, astfel incat, atunci cand au ajuns in fata Comitetului Judetean de Partid, multimea numara aproximativ 8000 de oameni. Trebuie mentionat faptul ca, odata iesiti pe poarta uzinei, grevistii au inceput sa cante „Desteapta-te, romane!”. Potrivit unuia dintre participanti, atunci cand multimea a ajuns in fata Comitetului Judetean de Partid s-a strigat pentru prima data „Jos Ceausescu!” si „Jos dictatura!”. Apoi, protestatarii au patruns in cladire, de unde au inceput sa arunce publicatii oficiale ale PCR, carora cei de afara le-au dat foc. Reprimarea revoltei a inceput in jurul pranzului, odata cu aparitia trupelor USLA dotate cu casti si scuturi. Potrivit martorilor oculari, trupele de interventie au folosit gaze lacrimogene si tunuri cu apa. Interventia a durat intre doua si patru ore, astfel incat protestul s-a incheiat in cursul dupa-amiezii, pe data de 15 noiembrie. Ca urmare a revoltei muncitoresti de la Brasov, 62 de muncitori au fost deportati.