EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Gherla, iadul comunist

* Intr-un „top” al celor mai crunte locuri de teroare din Romania comunista, Gherla s-ar situa cu siguranta pe podium. Zeci de maramureseni au simtit pe pielea lor cruzimea, lipsa de cultura si de mila a celebrilor tortionari de la Gherla. Desi cu o istorie lunga, ce coboara pana in secolul al XVI-lea, consacrata in secolul al XVIII-lea, in vremea Mariei Tereza, ca spatiu de detentie pentru cei condamnati pentru infractiuni grave, penitenciarul Gherla a fost „slefuit” in perioada comunista. Regimul comunist a reusit „performanta” de a creste atat numarul detinutilor politici, cat si regimul de teroare, la cote maxime. Inchisoarea a devenit celebra mai ales din Relatarile memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o: Lazar Tiberiu, 1948-1950; capitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 – in epoca conducerii sale aici avand loc cumplita reeducare organizata de slt. Sugigan Gheorghe si slt. Avadanei Constantin, pusa in practica de studentii veniti din lotul Pitesti, Popa Tanu, Livinski si alti tortionari; capitan Goiciu Petrache, 1952-1959 – devenit cunoscut prin cruzimea si incultura care il caracteriza, dar si prin copiii sai fideli, Somlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat sa instituie si sa mentina teroarea; Iosif Domokos, in anii saizeci). Gherla a fost locul de ispasire a pedepselor pentru condamnatii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost si locul multor executii, comandate in principal impotriva fostilor membri ai rezistentei anticomuniste, precum si al unor prelungite torturi, parte a reeducarii inamicilor ordinii comuniste. Dupa ce in epoca interbelica aici a functionat un institut de preventie, din 1945 inchisoarea Gherla este trecuta in categoria penitenciarelor de categoria I. Mai apoi, in 1947, ea devine inchisoare pentru condamnatii avand pedepse de munca silnica pe termen marginit. In faza initiala, pana in 1948, aici au fost destul de putini internati, atat detinuti de drept comun, cat si detinuti politici. Ultima categorie era formata din cei care aveau retinute fapte contra securitatii statului (100 in iulie 1946, din totalul de 175 detinuti; 106 in iulie 1948, din totalul de 259). In mod evident, din vara anului 1948 aici au inceput sa fie adusi tot mai multi detinuti politici, astfel ca, la sfarsitul anului, din cei 703 detinuti, peste 600 erau internati, preveniti sau condamnati pentru fapte de natura politica. In fapt, de acum Gherla devine inchisoarea celor condamnati la temnita grea pe motive politice, in majoritatea lor tarani si muncitori, elevi si studenti, membri ai grupurilor de rezistenta din munti (peste 1600 au fost adusi aici pana in 1952), dar si membri ai fostelor partide politice din perioada interbelica. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 detinuti, din care 104 de drept comun, 1 sabotor, 1186 condamnati pentru fapte politice si 304 internati de catre Directia Generala a Securitatii Poporului. Numarul detinutilor politici a fluctuat pe parcursul urmatorului an, in conditiile in care o parte dintre acestia au inceput sa fie transferati la Canal, in timp ce altii au intrat, fiind transferati de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populatia penitenciara cuprindea 811 condamnati pentru infractiuni politice, 6 sabotori, 136 internati DGSP si 41 de condamnati de drept comun. Clasificarea pe infractiuni a pedepselor politice, la acea data, este dupa cum urmeaza: 454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru incercare de trecere frauduloasa a frontierei, 58 port ilegal arma, 42 instigare publica, 35 inalta tradare, 19 coalitie contra securitatii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 razvratire, 8 omisiunea denuntarii complotului. Pentru alte 261 infractiuni politice este retinuta in sarcina detinutilor „apartenenta la fostele partide politice si la grupuri si organizatii anticomuniste”. Pe modelul Pitesti si Targu Ocna, in vara anului 1951, la Gherla au pornit cumplitele reeducari comuniste, odata cu transferarea studentilor de la Pitesti. Pe parcursul campaniei de lamurire si reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortura, care au dus la decesul a numerosi detinuti, altii fiind grav raniti. Ioan Ilban, unul dintre maramuresenii care au cunoscut cumplitele reeducari de la Gherla, povesteste in cartea lui Marius Visovan, „Marturii ale rezistentei anticomuniste din Maramures” ca: „un grup de asa zisi reeducati, veniti de la Pitesti, au incercat sa reediteze si sa infaptuiasca spalarea creierului prin tortura, prin asa-numitele demascari, fiind sustinuti total de administratia inchisorii. Am fost batut cu ciomagul, obligat sa stau ore intregi in pozitie nemiscata, n-aveam voie sa vorbim. Nici la tineta n-aveam voie fara aprobarea lor”. La sfarsitul anului 1951, pe fondul inspectiilor de la Bucuresti, campania de teroare inceteaza, loturile de studenti reeducatori fiind transferate in alte penitenciare sau colonii de munca (in special la Baia Sprie). In locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar. Transferul acestor detinuti politici a coincis cu numirea, in mai 1952, in fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace – cel mai adesea si prin exemplul propriu – capitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci cand s-a pensionat, in 1959). Fost director al Penitenciarului Galati, obisnuit de acolo cu detinuti politici de prim rang – in perioada cand a functionat ca director acolo au fost depusi liderii PNT (Iuliu Maniu, Ion Mihalache si altii) – Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detentie si munca. In fapt, asistat de cel care avea sa ii devina ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapida transformare a reeducarii prin violenta in una bazata pe munca si violenta. Potrivit celor care i-au supravietuit, memorialistilor, in perioada in care a functionat ca director, arbitrariul si vointa sa erau suverane: „Ba, banditule, ba! sau Ba, banditilor, ba! Fiti atenti la ce va spun eu! Aici - in inchisoarea asta, eu va dau sa mancati! Eu va dau sa beti! Eu va apar ca sa nu va linseze clasa muncitoare! Eu sunt tatal vostru! Eu sunt mama voastra! Eu sunt Dumnezeul vostru! ...tu-va Dumnezeul mamei Voastre de banditi!”... „. Caracterul si comportamentul sau au fost plastic si cu forta creionate in lucrarea „Gherla”, scrisa de Paul Goma in 1976 (editia in limba franceza, cea in limba romana a aparut in 1990), si mai apoi de alti supravietuitori ai penitenciarului Gherla. Din cauza conditiilor groaznice de detentie, la Gherla au izbucnit si proteste ale detinutilor. Una a izbucnit in 14 iulie 1958, din camera 86, cea a „frontieristilor”. Detinutii au desprins si aruncat in curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oras, au scandat revendicari (Vrem pachet si vorbitor! Suntem detinuti politici! Sa vina procurorul! Sa vina Crucea Rosie! Ne omoara Goiciu!, au semnalizat cu cearceafuri si camasi albe, au cantat „Destepta-te, Romane!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat in camera timp de doua zile. Administratia a intervenit in forta cu focuri de arma, furtun cu apa al pompierilor, a fost sparta usa, iar camera evacuata, rebelii fiind crunt batuti, dispersati. A urmat ancheta, in regim de pedeapsa, cu 250 de grame de paine si o gamela cu apa calda la doua-trei zile, batai crunte si un proces in care 22 dintre grevisti au fost condamnati pe termene intre 5 si 15 ani. Din 1958, la Gherla au fost reluate executiile. 28 de condamnati politici au fost executati intre august 1958 si iulie 1960. In aceeasi perioada au decedat 200 detinuti. Teroarea s-a incheiat doar in 1964, atunci cand penitenciarul a redevenit un spatiu pentru detinutii de drept comun.