EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Femei in inchisoare

Alaturi de cei mai bravi barbati ai neamului, regimul comunist a aruncat dupa gratii si cele mai curajoase femei ale patriei. Dupa unele calcule, peste 150.000 de mame, sotii, fiice sau luptatoare anticomuniste au ajuns in inchisorile comuniste. Unele au fost despartite de pruncii lor, altele au nascut in puscarie. De cele mai multe ori "vina" lor era faptul ca nu-si turnau sotii sau rudele retrase in munte. Iuliana Predut a fost condamnata la 12 ani de detentie pentru ajutorul dat partizanilor din Muntii Fagarasului. La 28 august 1958 a nascut in inchisoarea Vacaresti o fetita pe care a numit-o Libertatea-Justitia. Dupa trei luni de la nastere, copilul i-a fost luat si transferat la orfelinatul Sf. Ecaterina. Ioana Voicu Arnautoiu, fiica lui Toma Arnautoiu si a Mariei Plop s-a nascut in 1956 la “Rapele cu brazi”, un adapost pe versantul sudic al muntilor Fagaras, unde se refugiase o parte din grupul luptatorilor anticomunisti din Nucsoara. Tatal a fost executat in 1959 la Jilava, iar mama, condamnata la munca silnica pe viata, a murit in inchisoarea de la Miercurea Ciuc in 1962. Fiica a fost internata intr-un orfelinat si si-a putut cunoaste adevarata identitate abia in 1990. Sunt numai doua dintre cele peste 150.000 de drame traite de romance in timpul regimului comunist. Cele mai multe arestari au fost facute in anii ’50, acuzatia fiind de obicei aceea ca ajuta grupurile de rezistenta din munti: mame, surori, sotii au primit cate 15-20 de ani de inchisoare, au fost condamnate la moarte pentru ca isi ajutau fiii, fratii, barbatii, cu medicamente, alimente, pentru ca le ofereau un adapost pe timp de iarna. Sute de mii de destine curmate tragic : fete tinere violate si torturate, batrane condamne la inchisoare pe viata, mame carora li s-au luat copiii din brate pentru totdeauna, familii persecutate, tinere luate de la studii. In afara inchisorilor mixte au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Margineni, Miercurea Ciuc, Dumbraveni sau Arad. Femeile erau obligate sa stea cate o saptamana, in camere fara geamuri, pe un ger napraznic, torturate, umilite si adesea violate. La Mislea se spune ca era si o celula a "VIP-urilor": Maria Antonescu-vaduva Maresalului, Lilica Codreanu- vaduva sefului miscarii legionare, Corneliu Zelea Codreanu - sora lui, Iridente Mota - vaduva lui Ion Mota,mort in Spania luptand impotriva comunismului; Annie Samuelli si sora ei Nora (Bobsy). Principesa Eleonora Zuweid-Bunea; sefele tineretului legionar; o Superioara catolica din Timisoara, principalele „criminale de razboi", printre care Elena Zamfirescu si Ana Megyessy, si altele. Despre aceasta inchisoare oribila, Annie Samuelli, condamnata 20 de ani, povesteste in cartea sa aparuta in 1957 „THE WALL BETWEEN" (Dincoace de zabrele) ca: „Egalitatea intre femei si barbati a fost deplina in regimul carcerar. Si nu gresim daca spunem ca poate femeia s-a bucurat de mai multe drepturi... dar la tortura ... i s-au ars sanii... si cate si mai cate ... La munca de exterminare au continuat sa fie injurate, batute, cu ratia de mancare redusa. Femeia romanca a lucrat la Canal cu jugul dupa gat la fel ca barbatii, a sapat cu tarnacopul, a dislocat bolovanii de piatra cu ranga si a spart cu barosul, a cazut sub povara greutatilor si s-a ridicat demna cu gandul la ziua de maine.” In lucrarea lui Nicole Valery, este descrisa o zi de munca a detinutelor politice la „Ferma Rosie" : „Noi ne-am aliniat si am intrat in groapa. Altele, scuipand si blestemand, asteptau inceputul lucrului. Am fost trasnite si invaluite de o duhoare ingrozitoare. Doua prietene detinute au lesinat. Au fost ridicate si duse mai departe. Noi care am rezistat duhoarei am inceput sa scoatem murdaria cu galeata, dar eram asezate in asa fel incat de o parte excrementele se infiltrau in incaltaminte si ne udau imbracamintea, iar pe de alta parte, cum noi ne gaseam sub nivelul apelor, eram improscate pana la ochi varsand continutul galetilor. Lichidul infestat, amestecat cu materii fecale se scurgea acum pe mainile noastre. Toate acestea la un loc mareau infectia, facand atmosfera insuportabila. O femeie a inceput sa vomite. Ea a continuat cu incapatanare lucrul pentru a nu descuraja pe celelalte. La capatul unui sfert de ora, noi eram ude de la cap pana la picioare de excremente de porci. Geta, o femeie fina si delicata, s-a indepartat de galeata pe care trebuia s-o verse si a fugit catre militieni. Am vazut ca a fost luata de brat de un gardian si dusa la baraca. Seara am gasit-o bolnava de un icter foarte grav". Cele mai crunte orori se petreceau in preajma sarbatorilor religioase. Liana Nedelcu-Stan povesteste ca : "Craciunul anului 1952 si Anul Nou 1953 m-au gasit in lagarul de la Ghencea. Eram aproximativ 220 de detinute politic - nejudecate si necondamnate - si circa 80-100 de detinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei ne aflam acolo, intr-o baraca de lemn, cu priciuri pe doua randuri, cu usile incuiate, cu ferestrele batute in cuie pe dinauntru si acoperite cu paturi si rogojini pe dinafara, ca sa nu patrunda nici o raza de lumina, ori un pic de aer. Asa am stat peste doua saptamani, care mi s-au parut un veac! In afara faptului ca eram tinta permanenta a tuturor batjocurilor detinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul emanat de imensa tineta (care, de fapt, era o putina inalta cam de 1 m, pe care nu te puteai aseza decat sustinuta de doua persoane). Acea blestemata putina era plasata in mijlocul incaperii, in asa fel incat nimeni sa nu fie scutit de „miresmele" ei infecte. Iar „cinstea" de a scoate putina la WC-ul din curte revenea in exclusivitate „politicelor", spre hazul celor de drept comun. Cum era plina ochi, aproape de fiecare data se rasturna peste noi, din cauza lunecusului. Si totusi, in zumzetul acela neintrerupt, am putut gasi momente de concentrare maxima, am putut sa facem o rugaciune, fie individual, fie in grup restrans, in inghesuita „cuseta" in care ne aflam. Cred si-acum cu tarie ca numai miracolul rugaciunii ne-a ajutat sa supravietuim! Poate gresesc, dar cred ca in inchisori si, in general, in locurile de detentie, rugaciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decat in manastiri ori in biserici!" Un strigat misterios Liana Nedelcu Stan povesteste ca : "in ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploiesti - si adesea, in miez de noapte, auzeam dintr-o celula alaturata strigatul sfasietor al unei femei: „Am sapte copii, domnule, sapte copii... sapte... sapte..." Tipatul acesta m-a urmarit ani intregi! Oare cine o fi acel „domn" si ce stie constiinta lui? " Inchisa cu patru caini – lupi Prin anii `50 Maria era casatorita cu Mircea Baicu. El se refugiase in Germania, impreuna cu un grup de legionari, iar prin 1951 a primit o scrisoare de la el in care ii transmitea ca se va intoarce acasa. Si s-a intors. Au avut impreuna o fetita : Mihaela, dar el urma sa lupte contra comunismului. Pentru asta a fost parasutat in tara si pregatit in Germania. In august 1953 au fost arestati : "Sosita cu grupul de la Brasov la ministerul de Interne am fost coborata la un subsol, intr-o celula cu pat de beton. Am ramas cu spaima si cu gandurile mele. Aveam acasa fetita de cinci luni. Ce va face numai in grija mamei mele, bolnava paralizata? Fratele meu cel mai mic a fost si el arestat in acelasi timp. Anchetele au inceput imediat. Dintr-o celula apropiata se auzea plansul fetitei si vocea mamei. Am ajuns sa fiu convinsa ca erau acolo si acest lucru ma chinuia pana la nebunie. Numai dupa ce m-am intors acasa in anul 1964, am aflat cã nu fusese realitate. A fost oare o inregistrare? Tot in anul 1964, am aflat ca securitatea, dupa arestarea noastra, a ramas in casa zi si noapte vreo doua saptamani, capcana pentru cei ce ar fi putut veni. Intr-o noapte de ancheta, am fost dusa intr-o camera in care abia am avut loc sa intru si, luandu-mi ochelarii negri de la ochi, m-am aflat fata in fata cu patru caini lupi uriasi. Am reactionat ingrozita, mai mult de boturile lor lungi si gurile cascate. Nu stiu cand am fost luata din fata lor; ramasesem intr-o reala incremenire. Intr-o alta ancheta, am fost amenintata ca daca nu voi spune tot ce stiu despre fratele meu, Gicu Muscalu, va fi impuscat. Nu am avut ce spune. Mai tarziu m-au scos afara pe coridor de unde am auzit o impuscatura in camera de alaturi. M-au atentionat ca este un avertisment. Cu disperare, am strigat: „Nu cred! Nu se poate!” . Maria Baicu a fost condamnata la 20 de ani de munca silnica. A fost eliberata in 1964. Cand s-a intors acasa, copii tocmai ieseau de scoala. Ea isi astepta fiica, dar nu stia cum s-o recunoasca : "Portita s-a deschis si a intrat in curte o fetita blonda, slaba, inalta si vioaie. Mama i-a spus: . <- M-ar fi iertat >, a raspuns fara intarziere Mihaela. Atunci mama i-a zis: < - Uite, mama ta a venit!>. S-a repezit in bratele mele si a intrebat: <- Taticul a venit?>". Taticul ei fusese condamnat la moarte si impuscat la Jilava in ziua de 30 Octombrie 1953.