EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Femei in inchisoare

* Batute, schingiuite, obligate sa-si dea copiii din brate. Inchisorile comuniste au gemut de femei care au comis „crima” de a-si apara sotii, tatii, fratii, ideile si credinta. Unele au nascut in inchisoare copii pe care i-au botezat sugestiv: Libertatea. Iuliana Constantinescu Muscel este una din femeile arestate si condamnate pentru „infractiunea de omitere de denunt”. Era insarcinata in luna a saptea si a nascut in inchisoarea Vacaresti o fetita, Libertatea-Justina. A fost condamnata la 12 ani de inchisoare. Parintii Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenarei a fost condamnat la moarte si executat la inchisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a indurat ani grei de detentie, ambii fiind acuzati de „participare la Rezistenta armata anticomunista de pe versantii sudici ai Muntilor Fagaras”. Volumul memorialistic «Sperante incatusate» - publicat in 1999 si reeditat in 2000 - evoca infernul detentiei sale in inchisorile comuniste de la: Pitesti, Vacaresti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea. In aceasta carte, Iuliana vorbeste despre femeile pe care le-a intalnit in detentie: „Imi amintesc de o tanara – o adolescenta firava, de l7 ani, care a fost arestata si tinuta un an de zile la Securitate, pentru ca, dupa aceea, s-o condamne la 12 ani munca silnica si 5 ani degradare civica – la fel ca si pe mine. Se numea, asa de frumos, Elisabeta Crang... Noi, detinutele, ii spuneam: Beti... Era atat de curata si de gingasa, atat de pura si de cuminte, incat credeai ca e un inger coborat printre noi. Uneori, cand aveam de lucru la cosercarie, se aseza intr-un colt, isi lua materialul lemnos, pe care-l impleteam cu fire groase de nylon, isi facea discret o sfanta cruce, se apuca de lucru si nu vorbea cu nimeni, decat numai cu bunul Dumnezeu... Fata i se lumina, iar parul ei blond, impletit intr-o coada bogata, parea o coronita de aur pe capul frumos pieptanat. Cand ne inapoiam seara in celula, se indrepta tacuta spre patul ei de suferinta, aproape de tineta (butoiul in care ne faceam necesitatile) si, pana cand sosea terciul de seara – de obicei, o zeama lunga de arpacas – lasa impresia ca asculta pe Cineva de departe... Statea in picioare, cu capul rezemat de fierul patului, fata i se lumina, iar ochii ei mari si patrunzatori spargeau, parca, zidurile reci, iradiind doar pace si liniste. Parea un crin alb inflorit in toata splendoarea lui in noaptea adanca a temnitei”. Un alt chip de neuitat a fost cel al Nenei Boila. Apoi sora Vianeea, o calugarita greco-catolica. „Cu greu, reuseam s-o gasesc, cu toate ca traiam zilnic in aceeasi celula rece, intunecoasa si trista, in care culoarea gri predomina atat in hainele vargate, in paturile rupte si vechi, in cimentul de pe jos si de pe peretii incetosati de vreme, unde, parca, nici panza de paianjen nu se prindea... N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc si trecator. Isi facea programul impus alaturi de „turma suferinda" si, cum prindea un loc de miscare printre paturile suprapuse pana spre tavan, se plimba cu mainile duse la spate, cu ochii intredeschisi, cu capul aplecat spre dreapta, incat ne parea o sfioasa mucenita ratacita printre noi...”. La Miercurea Ciuc, a intalnit-o, in celula de tranzit, pe doamna Mihalache... „Era tare suferinda, pentru ca avea o rana deschisa la un picior, care supura continuu. Statea tot timpul tintuita in pat si, deseori, facea incursiuni in istoria taranistilor, relevand meritele lor incontestabile in istoria Romaniei, cu un evident sentiment de mandrie... Simteai, in vocea-i tremuranda, dorul de sotul ei, inchis si el in temnitele comuniste... In aceeasi inchisoare, am stat cateva zile cu doamna Arlette Coposu – o „floare a reginei” de pe plaiurile moldave. Mi-a retinut atentia prin aerul demn, prin privirea inteligenta, inca din clipa cand am intrat in celula... M-a intampinat cu un zambet cald, m-a mangaiat pe parul strans in cozi si, dupa ce a aflat in ce lot sunt si ce condamnare am, m-a incurajat parinteste, spunandu-mi ca Dumnezeu ne va ajuta sa scapam mai devreme din temnitele tradatorilor de neam, care s-au cocotat la carma tarii cu ajutorul tancurilor bolsevicilor... I se intiparise, cred, prea adanc si prea devreme, pe figura blanda, de o noblete aparte, pecetea grea a suferintei... Desi fusese condamnata la ani grei de inchisoare, mai avea inca taria sa ne mangaie si sa ne incurajeze in suferinta pe noi, cele care veniseram de curand in iadul inchisorii... Cand ne-am despartit, ne-am impreunat lacrimile, nadajduind ca ne vom revedea candva... Am aflat, mai tarziu, ca plecase pentru totdeauna dintre noi – acolo unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit...” O alta distinsa intelectuala, in stare de orice sacrificiu, a fost, de asemenea, doamna Lena Constante din lotul Lucretiu Patrascanu. Izolata ani grei intr-o celula, devenise extrem de volubila, dorind parca sa recupereze timpul irosit in singuratate... Voia sa ne stie pe fiecare mai vesele si mai increzatoare in speranta unei eliberari grabnice... Seara, rememora, din marile romane ale literaturii romane si universale, scene cunoscute unora dintre noi, atat de captivant si de cursiv – la persoana I, incat, uneori, lasa impresia ca fac parte din insasi viata ei... Avea, la gat, niste ganglioni T.B.C., pentru care primea, rareori, o canita cu lapte, dar laptele il impartea celor mult mai bolnave decat ea si varstnicelor in suferinta... La inchisoarea din Vacaresti a cunoscut-o pe domnisoara Nina Dombrovski – o tanara de o aleasa cultura si de o credinta rar intalnita... „Tie, Libertatea ! Ai fost nascuta-n inchisoare Si-ntr-o celula, ai crescut ! Lumina razelor de soare, printre zabrele, ai vazut ! Cuvinte dragi de mangaiere eu n-am putut sa-ti glasuiesc, fiindca, acolo-n inchisoare, n-am avut voie sa-ti vorbesc ! Un cant de leagan, niciodata, mamica ta nu ti-a cantat, ci, numai lacrimile-amare, pe trupul tau, ea a varsat Tu cresti, odorule, cresti mare si Domnul sa te aiba-n paza! Puterea Lui mangaietoare sa-ti lumineze ca o raza !...” „Am inteles ca voi naste o fetita, careia ii voi pune numele „Libertatea", ca va sta si ea in celula cu mine, ca nu vom mai vedea lumina soarelui decat cine stie cand... M-am resemnat, apoi, intr-un tarziu, gandindu-ma ca fetita va trai, ca o sa se nasca vie... Dupa doua luni, joi, 18 septembrie 1958, in miezul zilei, am nascut, in inchisoarea Vacaresti, o fetita... I-am pus numele Libertatea-Justina... Insa, cei de acolo i-au schimbat si numele si data nasterii in documentele intocmite !… Dupa ce am nascut, nu mi-au adus fetita s-o vad cateva zile... Eram, in aceeasi celula, cu doua tinere cam de varsta mea din Cudalbi, regiunea Galati. Fusesera inchise, pentru ca se opusesera infiintarii „colectivei" in satul lor... Cand mi-am vazut fetita pentru prima data, am imbratisat-o cu o dragoste nespusa, pe care nu o mai traisem vreodata, dar si cu un simtamant profund de teama, care ma terorizase multa vreme: „O fi, oare, normala, dupa chinurile indurate de mine de cand fusesem arestata de securisti ?!"... I-am numarat degetelele de la maini si de la picioare !... ” - Iuliana Predut Constantinescu, Sperante incatusate.