EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Cu ghiozdanul la inchisoare

Si-au trait adolescenta in inchisoare, pentru onoare si libertate I O mana de elevi superdotati ai Liceului Gheorghe Sincai si Scolii de Subingineri din Baia Mare au fost primii detinuti politici ai Maramuresului de astazi (pe atunci judetul Satu Mare) I Povestea lor nu a fost niciodata spusa sau scrisa pana acum I Dintre ei exista astazi un singur supravietuitor: Vasile Magureanu. Regimul comunist a transformat in „dusmani ai poporului” chiar si pruncii! O poveste nespusa pana acum demonstreaza un adevar crunt: primii detinuti politici ai Maramuresului de azi (pe atunci judetul Satu Mare) au fost 12 tineri cu varste de 16-17 ani, care au ajuns de la scoala, direct la inchisoare. In iulie 1948, un lot de elevi ai Liceului Gheorghe Sincai si Scolii de subingineri din Baia Mare au fost ridicati de securitate, pentru constituirea unei grupari antico¬muniste, cu caracter legionar. Desi au trecut 61 de ani de atunci, pana acum, nici unul dintre tinerii incarcerati atunci nu si-a spus public povestea. Rand pe rand, 11 dintre ei s-au stins, ducand cu ei, in mormant, povestea primului lot de detinuti politici ai judetului. Era primavara lui 1948. Alarmati de pericolul „terorii rosii”, elevii de la liceele de elita discutau tot mai intens ca trebuie sa faca „ceva”. In Sighetu Marmatiei functiona deja Fratia de Cruce „Ionel Mota”, condusa de profesorul Aurel Visovan. In Baia Mare, Ghita Dipse un om de onoare, care facuse inchisoare si sub regimul generalului Antonescu incepe sa adune elita Liceului „Gheorghe Sincai” si a scolii de subingineri intr-o „Fratii de cruce”. Sedintele conspirative se tineau intr-o padu¬re de la marginea Baii Mari. Iar juramantul il depuneau doar doi-trei deodata. In ciuda vigilentei, in iulie, toti sunt ridicati de securitate si supusi unor interogatorii interminabile. „Lotul Baia Mare” a fost supus la doua anchete. Una a fost efectuata de trei comisari de nationalitate romana, care le-au intocmit dosare cu acuzatii blande pentru care ar fi primit pedepse usoare. Numai ca acestea n-au convenit sefilor Securitatii. Asa ca Veis, „un barbat stramb si cu ochii bulbucati”, chestor al sigurantei din Satu Mare si Foldesi, seful anchetatorilor au refacut dosarul. La interogatorii, Dipse a pomenit din greseala numele unui prieten apropiat, Vasile Magureanu. Tanarul nu facea parte din Fratia de Cruce, nici nu participase la intalnirile legionare, dar era prieten cu seful lotului si coleg de camera cu Ioan Tamas, unul dintre membrii. Asa ca, uneori discuta cu ei despre situatia tarii si despre comunism. Suficient pentru ca intr-o seara de sep¬tembrie, securistii sa-i bata la poarta. Magureanu tocmai se intorsese de la o plimbare cu bicicleta si-i dadea explicatii tatalui sau pentru intarziere, cand s-a pomenit ca e luat pe sus. Avea 20 de ani si era elev in clasa a VII. „Intarziase” cu scoala din cauza ocupatiei maghiare, asa ca acum era elev in Baia Mare. Cum era in vacanta, nu auzise mare lucru de arestarile celorlalti si nici nu s-a temut ca va ajunge dupa gratii. Doar era nevinovat. In seara aceea, spune ca nici nu a inteles bine ce se intampla. S-a preocupat mai degraba sa ia malaiul si bucata de slanina pusa de mama sa, cioricii de la tatal sau si o patura groasa, facuta de bunica, care i-a tinut de clad toata perioada arestului si care, culmea, n-a fost confiscata de securisti. A fost adus la Securitatea din Baia Mare cu taxiul, amuzandu-se de uimirea taximetristului care la final, si-a facut cruce ca a scapat. Apoi a fost aruncat intr-un beci si uitat acolo pana dimineata. Nu l-a intrebat nimeni, nimic. Atunci s-a dumirit ca isi va stirbi tineretea dupa gratii. A doua zi, a fost incarcat intr-un camion, ca un sac de cartofi si trimis la Satu Mare. Acolo s-a intalnit cu restul colegilor: Stefan Buteanu, Cornel Osanu, Ioan Tamas, Ioan Ilut, Vasile Schiopu, Ioan Stancoiu, Martin Alexandru, Florian Sasareanu: „acolo toti erau evrei in afara de doi romani. Scurtu era si inca unu, dar si pe Scurtu l-au arestat apoi. Evreii erau de doua feluri, evreii care ne-au batut pe noi si evreii care i-au batut pe evrei. Va spun episodul ala cu un evreu, era unul Tesler, de la Bucuresti, un tip foarte bine facut. O venit la Satu Mare, fiindca de acolo se facea cursa de Satu Mare-Cluj. O luat legatura cu pitolul, unul Petrache, sa-l duca la Viena. Dar pilotul s-a dus la securitate si l-a turnat. L-au arestat. Eu eram in pivnita cand o iesit de la interogatoriu, era negru ca pantoful, ase l-o batut evreii”. De la Cluj a plecat spre Vacaresti, impreuna cu ceilalti camarazi. In inchisoare nu calcase inca niciun detinut politic, asa ca au avut parte de o primire „oficiala” din partea detinutilor de drept comun: „Erau hotii la Vacaresti si au zis dati-va jos din pat ca o venit politicii. Ca sa ne lase pe noi sa dormim, dar pe dimineata tot ce-am avut mai de pret ne-au luat”. De la Vacaresti, baietii au plecat spre Jilava. Initial, Magureanu spune ca inchisoarea i s-a parut raiul pe pamant: „era frumos, o poarta frumoasa, piersici, dar cand s-a deschis poarta au navalit gardienii pe noi cu ciomege si bate si ne-au batut pe unde au nimerit”. De la Jilava, tinerii au ajuns la „inchisoarea copiilor”-Targsorul Nou, o fost manastire de maicute transformata intai in inchisoare militara, apoi de drept comun si apoi politica. Magureanu spune ca norocul lor a fost ca „vechea garda”, formata din gardienii Mos Dumitrache si „Vitelul”, nu a fost schimbata si acestora le era mila de prunci. Numai ca, incet, si aici regimul a devenit mai strict: s-au taiat din pachete, corespondenta si a patruns iadul reeducarilor. La Targsor a venit si un lot de detinuti politici de la Suceava, instruiti de insusi Eugen Turcanu, tortionarul si artizanul reeducarilor comuniste de la Pitesti. Reeducatii incercau sa-i treaca pe prunci la „Biblia lui Stalin” si pentru asta formasera un comitet central. Magureanu spune ca norocul lor a fost ca directorul inchisorii, Spirea Dumi¬trescu, un fost ofiter de cavalerie, extrem de galant, care purta mereu palarii cu boruri largi, care prefera sa le vorbeasca tinerilor asemeni unor copiii decat sa-i pedepseasca. De la Targsor, Magureanu a fost eliberat, impreuna cu alti camarazi. I s-a dat un bilet de drum si un securist care i-a insotit pana la gara si i-a atentionat sa aiba grija ce fac, sa nu se intoarca. Marturiseste ca s-a uitat de multe ori in urma, pentru ca nu apucasera sa se deprinda cu libertatea. Apoi, s-au ospatat cu o masa copiasa. Magureanu marturiseste ca, inainte de plecarea de acasa a ascuns 1000 de lei in pantof. Si, surprinzator, de-a lungul celor doi ani si cateva luni bune nu i-a gasit si nu i-a furat nimic: nici hotii de la Vacaresti, nici securisti. Asa ca, dupa eliberare si-a invitat camarazii la o masa atat de copiasa, incat acasa n-au mai putut inghiti nimic. Dupa eliberare, Magureanu a mai fost urmarit si vizat, la fel ca si ceilalti camarazi. Cu greu, a reusit sa termine Institutul de Stiinte Economice, desi, inainte de fiecare examen trecea intai prin fata panoului cu studenti exmatriculati pe motiv de lupta anti-comunista. Dar el a scapat. Nu declarase la inscriere ca a fost detinut politic si a tinut in mare secret faptul ca facea facultate. In 56-58, la al doilea val de arstari, a stat o vreme ascuns, dar de aceasta data nu l-a mai luat Securitatea. Erau vizati doar sefii. Dupa Revolutie, si-a facut un obicei din a se intoarce, aproape anual la locul care i-a marcat tinertea si viata. Dar spune ca, dintre fostii camarazi de la Targsor au ramas tot mai putini: „Anul trecut au fost jumatate din cei care au venit acum doi ani, iar acum cred ca nu va mai fi nimeni”. Copiii-eroi ai rezistentei anticomuniste se sting si multi dintre ei isi duc povestea si stindardul onoarei in mormant. La fel s-a intamplat si cu membrii „Lotului Baia Mare”. Vasile Magureanu este singurul care a spus povestea elevilor care, cu ghiozdanul in spate, luptau pentru libertate si se opuneau unui regim odios. La Satu Mare, Magureanu a stat pana in mai, in conditii inumane. Intr-o camera erau inghesuiti 60 de tineri, care trebuiau sa „doarma-n dunga”: „cand se intorcea unul, se intoceau toti”. Mancarea era si putina si proasta, asa ca, in rarele plimbari prin curte, baietii furau pasat de la porci si-l prajeau apoi pe soba scorojita din celula. Magureanu isi aminteste ca intr-o zi, au fost trimisi sa sorteze ceapa si porumb in pod: „am mancat pe nerasuflate ceapa, ne curgeau lacrimile si mancam porumb asa crud. Noaptea ne-am ingramait toti la tinete. Daca nu mergeam de acolo, cred ca muream”. In mai 1949, au fost trimisi toti la Cluj, la proces. Magureanu a nimerit ca aparator din oficiu un avocat maghiar care, dupa ce a studiat dosarul a venit la el tremurand ca varga si scuzandu-se ca n-a mai pledat in fata unui Tribunal Militar. Dar, in timpul procesuluia avut curajul sa ceara achitarea lui Magureanu, din lipsa de probe, ceea ce era un fapt rar intalnit in acea vreme. Dar, cu toate acestea, si Magureanu a fost condamnat la 2 ani de inchisoare. COINCIDENTA CARE L-A DUS DUPA GRATII Securitatea a azvarlit la inchisoare impreuna cu lorul subinginerilor, si doi tineri complet nevinovati. Unul dintre ei, Fulicea, i-a scris o scrisoare unuia dintre membrii Fratiei de Cruce, in care descria ce peisaj incantator a descoperit intr-o padure de la marginea orasului Baia Mare. Intamplator, padurea descrisa de Fulicea era exact locul in care se tineau sedintele fratiei de cruce, iar scrisoarea a fost descoperita la o perchezitie a securitatii. Ofiterii l-au torturat pe tanar pana cand acesta a cedat si a semnat toate declaratiile prin care recunostea ca a facut si el parte din organizatie. Asa a ajuns si Fulicea la inchisoare.