EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Cronica unor sinucideri asistate

* Regimul comunist le-a rapit detinutilor politicilor dreptul de a vorbi, a trai, a fi liberi, a gandi, a crede si chiar de a muri. De cum intrau pe portile inchisorilor, tortionarii ii anuntau ca de acum, sunt ai lor: vor trai cat vor ei si vor muri cand vor ei. Regimul terorii a facut tot ce i-a stat in putere pentru a „bloca” orice posibilitate de sinucidere. Evident, motivul nu era grija pentru viata detinutului. Ci altul: ei voiau ca detinutii sa sufere, nu sa moara. Si daca mor, sa fie ucisi de ei. Se spune ca, pe poarta inchisorii Jilava ar mai sta, undeva, un gardian, asteptandu-l pe Seneca. Povestea a inceput demult, pe vremea temutului tortionar Maromet, o bestie inculta. Maromet ar fi gasit scris undeva, intr-o celula: „Cine stie sa moara nu va fi niciodata rob – Seneca”. A intrat nervos in celula si a intrebat care e Seneca. Detinutii au raspuns zambind ca niciunul. Maromet a continuat insa cu intrebarile, asa ca, pentru a scapa de interogatoriu, un detinut a spus ca Seneca e plecat la Tribunal, la proces. Maromet a trimis un gardian sa-l astepte: „Nu pleci, pana nu vine Seneca, si mi-l aduci mie”. Disperati, flamanzi, umiliti, terorizati fizic si psihic, unii detinuti politici au vazut in moarte o salvare. Desi toti erau credinciosi si stiau ca a-ti lua viata inseamna sa savarsesti un pacat greu, multi n-au mai putut rezista. Numai ca, regimul comunist a avut grija sa introduca printre interdictiile puscariilor si acest lucru: imposibilitatea de a te sinucide. Detinutilor care intrau pe poarta cumplitei inchisori Pitesti, asa li se si spunea: „Veti muri cand vrem noi”. Pentru a evita posibilele sinucideri, intre etajele inchisorilor s-au montat plase de sarma. Detinutii nu aveau oricum voie in celule cu niciun fel de obiecte. Totusi, disperarea a facut posibile si astfel de cazuri. Maramureseanul Nelu Dunca, povesteste in cartea altui maramuresean, Gheorghe Andreica, „Lumini ce nu se sting” (ambii sunt membri ai primului lot de detinuti politici din Maramures), un astfel de caz petrecut in lagarul Poarta Alba: „m-a trezit o harmalaie, altfel decat altele: tipete speriate, de-a dreptul ingrozite. Nu pricepeam nimic, inca buimac, ce se intampla. Si am vazut! As vrea si acum, sa nu fi vazut. De pe patul meu de la etaj, prin fereastra ce se situa exact in fata mea, deschisa cum era normal in anotimpul acela, am asistat ca la un spectacol cinematografic, din pacate real, la ceva absolut infiorator. Depasind zona din interior, marcata cu placute de scandura pe care era scris clar „ZONA INTERZISA. IMPUSCARE FARA SOMATIE”, trecand primul gard de sarma ghimpata, mai scund, un tanar imbracat doar in chiloti, descult, se catarase pe al doilea gard, nepasator la ghimpii metalici si era gata sa escaladeze, exact in fata unui foisor de paza, parlamentand cu santinela complet zapacita de situatia inedita. Cei care au fost mai aproape, au relatat ce au retinut si ei din dialogul absurd intre soldat si „atacator”, in timp ce asistentii ocazionali strigau si ei cat puteau, marind zapaceala. Soldatul se ruga de baiat sa se intoarca. In vreme ce, acesta, in culmea surescitarii, zbiera efectiv: „Trage! Trageee!”. La un moment dat, soldatul, plangand, a deschis focul. Eram destul de aproape incat sa vad fumul de la gura tevii armei, pistolul mitraliera de fabricatie romaneasca „Orita”, doua serii scurte, de sus in jos. Baiatul s-a oprit o secunda. Apoi s-a pravalit intre sarme, cu un urlet urias, neomenesc, indescriptibil, ramanand nemiscat, trup fara viata, insangerat”. Apoi a incremenit totul. Nimeni nu mai tipa. Soldatul s-a aruncat la pamant, a izbucnit in plans si lovindu-se cu pumnii in cap, striga: „ce-am facut Doamne? Ce-am facut? Am omorat un om”. A fost nevoie sa intervina santinela din postul vecin, care a dat alarma. Imediat toacele au inceput sa bata nebuneste, s-a inaltat racheta rosie si toata lumea s-a retras in baraci. Cadavrul a ramas acolo, pentru procurori si acte. Sinucigasul se numea Museteanu si, la data arestarii, era student la Academia Comerciala. Avea doar 22 de ani. Suferea de o afectiune pulmonara si, pentru ca fusese trimis la o brigada de munci grele, a cerut comandatului de atunci sa-i schimbe locul de munca. Desi se spunea despre comandant ca era un om cumsecade, l-a refuzat pe baiat si, mai mult, l-a luat la palme. Soldatul care l-a impuscat pe Museteanu se spune ca a fost trimis in judecata pentru parasirea postului. Cazul nu era insa singular. Nelu Dunca spune ca, nu cu mult timp in urma, un alt tanar, Dragoi, bolnav si disperat, nu a iesit cu schimbul sau de noapte. La o ora tarzie, se plimba in zona interzisa. Soldatul, omenesc, i-a cerut sa plece, dar baiatul i-a spus ca vrea sa moara si l-a rugat sa-l impuste. In final, Dragoi a sfarsit cum a vrut: ciuruit de gloante. Gloantele au ciuruit si baracile din zona, din fericire goale. Se spune ca, a doua zi, printre paturi, se vedea gloante. Nelu Dunca povesteste insa si de un caz de „sinucidere anecdotic si nereusit”. Disperat, un alt detinut a decis sa moara. Cum nu se putea sinucide, intr-o noapte, s-a dus in zona interzisa. A auzit „Stai. Ce faci acolo?”. El a raspuns: „Vreau sa mor”. Soldatul tanar, nou in post, era de asemenea disperat: „Si de ai venit tocmai la mine?”. „Pai aici s-a nimerit”. „Dar eu nu am nicio vina. Si, mai ales, nu vreau sa te omor. Nici pe tine, nici pe altcineva. Du-te la altul! Eu nu omor pe nimeni. Clar?”. Detinutul insa a insistat: „Nu-i clar. Eu nu-ti datorez nimic. Tu esti dator sa tragi in cei care incearca sa evadeze. Fa-ti datoria”. „Dar tu nu vrei sa evadezi, vrei sa mori, iar eu nu vreau sa te omor”. „Si daca fug?”. „Fug si eu cu tine, i-a raspuns soldatul. Si asa, detinutului i-a trecut „pofta” de moarte. Sinuciderea interzisa Dorinta mortii a fost mai puternica decat oriunde, la Pitesti, in cadrul cumplitului experiment al „reeducarii prin tortura”. Subiectul a generat si poezii, scrijelite, in momentele de disperare, pe fundul gamelei, pe bucati de sapun, sau, pur si simplu, „scrise” in gand: SINUCIDEREA INTERZISA - de Nicolae Calinescu Asteptam zadarnic un gest salvator: un pluton de executie, o camera de gazare, un calau cu barda. Cerul nu se indura. Candva, undeva, de mult Se intamplau minuni. Acum a ramas vesnica atotputernica: tortura, tortura, tortura! Ehei! Stiinta a facut progrese uriase. Priveste cu dispret spre Katyn spre Auschwitz spre Dresda si Hirosima E noapte. In jurul puscariei galopeaza cavalerii apocalipsului. Trece un tren spre Curtea de Arges. La Trivale latra un caine. Pe priciul cu rogojini cu miros de puroi, de sange, de fecale ne prefacem ca dormim cu mainile deasupra paturii. Sinuciderea interzisa! Plumbul topit al tacerii circula in fiecare fibra. Dincolo de marginile lumii, unde ingerii au aripi frante se imbratiseaza si plang fara lacrimi, impietreste timpul.