EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Cred Doamne, ajuta necredintei mele!

* Chinuiti, torturati, infometati, fostii detinuti politici au reusit totusi sa reziste. Aveau o “arma” imbatabila: credinta absoluta si rugaciunea. In cele mai cumplite conditii materiale au descoperit cele mai puternice trairi crestine si spirituale. Rugaciunea pentru sine, pentru ceilalti de aproape sau de departe, pentru vrajmasi, pentru neam, pentru intreaga lume a fost suportul rezistentei celor incarcerati, indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferentele confesionale, sociale, politice si suferinta a unit oamenii, desi sistemul isi dorea cu asiduitate sa-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu si Gachi erau ortodocsi, iar eu eram catolic. Ne rugam toti impreuna, fara a face polemica. Suferinta ne facea egali. Dusmanul comun era ateismul.” Pe langa rugaciune si faptele milei crestine inchisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Hristos S-a manifestat in plinatatea sa harica. Sfinte Liturghii, Sfanta Impartasanie, Sfanta Spovedanie si in cateva cazuri taina Sfantului Botez au avut loc in acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile parintelui Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decat de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfanta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare inchisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar in realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul il aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita”.