EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / Au evadat din iadul comunist!

Printr-o extraordinara coincidenta, in aceeasi zi, 6 iunie 1953, au avut loc doua evadari spectaculoase din lagarele din Maramures * Fara sa se fi inteles, patru detinuti de la mina Nistru au reusit sa fuga dupa ce au provocat o explozie. * In aceeasi noapte, 12 detinuti de la mina Cavnic au evadat chiar prin curtea minei, având norocul de a gasi o iesire nesigilata de administratie * Toti insa au fost prinsi. * Unora li s-au marit pedepsele, iar altii au fost condamnati la moarte. Infiintate prin anii 50, coloniile de munca de la Baia Sprie, Cavnic si Nistru au fost prezentate initial detinutilor incarcerati in temnitele comuniste ca un „colac de salvare”, prin care puteau scapa de infometarea care ii ucidea lent. Prima colonie de „brate speciale” a fost cea din Baia Sprie, creata prin transferarea unui prim lot de detinuti de la Aiud, carora organele statului le-au oferit, cu „generozitate”, posibilitatea „reabilitarii prin munca”. Detinutii au fost momiti cu un regim alimentar mai bun, cu mai multa libertate si posibilitatea de a munci, insa, in scurt timp din pâinea zilnica a ramas numai un sfert, iar normele de munca au devenit tot mai mari. In curând, cele trei colonii au devenit adevarate „lagare de exterminare” prin munca si infometare. Iar la lunga lista a instrumentelor terorii se adaugau izolarile, incercarile de reeducare, bataile, impuscaturile fara somatie si umilintele. Asa ca, in vara anului 1953, un grup de detinuti de la mina Nistru si alti 12 de la mina Cavnic planuiesc in taina si fara sa se fi inteles intre ei, o evadare ca la carte. G rupul de la Nistru a fost coordonat de ofiterul Marin Tuca, militar de cariera si fiul unui preot din Gorj. In 6 iunie 1953, cei patru au reusit sa sparga magazia de explozivi si sa fure mai multe lazi cu dinamita si le-au dus pâna la jumatatea galariei de iesire. Când a venit trenul, i-au imobilizat pe cei doi vagonetari si au ascuns explozibilul in ultimul vagonet. Apoi, ca si când nimic nu s-ar fi intâmplat, au continuat sa impinga vagonetii spre poarta. Tuca a calculat cu o precizie extraordinara momentul in care trebuie aprins fitilul pentru ca explozia sa se produca exact in momentul in care ultimul vagonet trecea de poarta. Dupa ce au dat un imbold trenului, detinutii s-au adapostit. A urmat o explozie puternica, care i-a trântit la pamânt pe ei din postul de paza. Pâna s-a ridicat perdeaua de fum, detinutii au reusit sa dispara in padurea din apropiere. Dupa câteva zile de libertate, cei patru au fost prinsi de echipele de securisti si militieni pornite pe urmele lor. Se pare ca ar fi fost tradati de niste localnici care au raportat ca au vazut niste detinuti. Dupa arestare au fost anchetati la Securitatea din Baia Mare si judecati de Tribunalul Oradea. Ofiteul Tuca, liderul lotului si inca doi detinuti au fost condamnat la moarte, iar unul la munca silnica pe viata. In final insa a fost executat doar Tuca, ceilalti doi fiind gratiati. Printr-o coincidenta extraordinara, in aceeasi zi, s-a produs o alta evadare, de la mina Cavnic. Desi securitatea credea ca exista vreo legatura intre cele doua evadari, in fapt n-a fost vorba decât de destin. Niciuna dintre evadari nu putea avea loc mai târziu, pentru ca, in urma evenimentelor din 6 iunie 1953, masurile de paza si siguranta s-au inasprit considerabil. La Cavnic, evadarea a fost planuita din vreme pentru aceeazi zi de sâmbata, 6 iunie 1953. Cei 12 detinuti, printre care si Ion Ioanid au intrat in zorii zilei in schimb, purtând pe sub haine cojoace, pulovere si având ascunse periute de dinti, sapun, fasa, medicamente. Ioanid povesteste in cartea sa „Inchisoarea noastra cea de toate zilele” cum a decurs evadarea: „la momentul prielnic, am inceput sa cobor pe ultima scara, m-am facut ca alunec si am cazut de-a lungul ei cu capul in jos. Inaltimea ei era de vreo trei metri si, din dorinta de a da impresia unui accident autentic, era cât pe ce sa si reusesc”. Simulând o luxatie la cot, Ioanid a fost trimis intr-o galerie mai aerisita pâna la sfârsitul programului, unde insa erau si grenadele. Dupa ce toaca batuta in conducte a anuntat sfârsitul sutului „ne-am adunat toti cei 12 la locul stabilit dinainte, strecurându-ne printre ceilalti detinuti, care se ingramadisera deja in spatiul din fata corfei”. Primii sase trebuiau sa se faca stapâni pe situatia de la Reiner, adica sa „neu¬tralizeze” gardianul si ofițerii. Cum totul era in regula, au pornit pe suitoarea care mergea paralel cu corfele, ducându-i exact la suprafata. Suitorul era inchis cu un capac, dar suprinzator acesta nu avea lacat. Asa ca detinuti au putut ajunge in curtea minei, iar de acolo au fugit spre munte. Pâna când administratia coloniei de munca si-a dat seama de lipsa de¬ti¬nutilor, acestia erau deja departe. Numai ca, tot printr-o coincidenta extra¬ordinara a ince¬put prin¬derea lor. Cavnicarul Petru Tira era pe atunci invatator in Rona de Jos si isi aminteste ca: „Unul dintre cei 12 se numea Ducu Ciocâlteu, a fost prins in 8 iunie in Rona de Jos si adus la scoala. Unitatea de securitate din Mures care a venit l-a adus in sala profesorala. Noi, invatatorii, profesori am fost trimisi pe hotar sa vedem daca nu gasim detinuti. Desi grupul nostru a raportat ca n-a gasit niciunul. Pe Ciocâlteu l-a prins un soldat. Ciocâlteu a adormit in zori in mijlocul unui tufis, iar unui soldat, care era ultimul din pluton, ii intrau cuie in talpa. A stat sa se dezcalte si cum a pus mâna pe bocanc, a tras, dar n-a venit bocancul. Era alt bocanc, al celui care dormea acolo. In final i-au prins pe toti 12, pe ultimul l-au prins dupa 3 luni intr-un cinematograf din Bucuresti. Pâna acolo a ajuns. Spre deosebire de cei de la Nistru, ei n-au fost condamnati la moarte, li s-a marit numai pedeapsa”. “ Cele doua scensoare au inceput sa functioneze alternativ, unul urcând câte 6 detinuti, in timp ce celalalt cobora in gol. I-am lasat sa urce intâi pe cei mai grabiti. Dupa ce au plecat vreo 30 de insi, Ducu Ciocâlteu ne-a facut un semn si a si deschis grila de la corfa care tocmai coborâse. Cei sase desemnati sa plece s-au inghesuit pe platforma ei si au pornit. Erau: Ducu Cio¬câlteu, Simion Cojocaru, Ion Pantazi, Ghita Brânzaru, Colea Ungureanu si Titi Cosereanu. In momentul in care corfa lor s-a oprit la statia Rainer, cealalta, goala, s-a oprit la orizonul nostru. Ne-am suit si noi: Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul Iovanescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vuernic si cu mine”.