EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / „TARCUL MORTII”

In una din cele mai sinistre colonii de munca de pe „Canalul Mortii” functiona un „lagar in lagar” * Marturiile supravietuitorilor vorbesc de un „tarc al mortii”, in care personalitatile vremii erau exterminate prin foame si lipsa de igiena * Urmeaza o poveste cutremuratoare despre oameni bravi si puternici care, „mutilati” de foame au ajuns sa manânce câini, broaste si iarba. Canalul. Unul din simbolurile terorii comuniste. La câteva luni de la debutul celui mai mare santier al României socialiste, Canalul Dunare Marea-Neagra a devenit un tarâm al mortii, cu 14 lagare de munca, pline doldora de „dusmani ai poporului”. Exploatati prin munca, infometati si batuti, multi dintre ei si-au gasit sfârsitul in gropi comune sau chiar sub pamântul malurilor care se suprau aproape zinic. Corneliu Coposu descria canalul ca un tarâm de infern: „Munca era foarte grea, fiindca norma reprezenta o cantitate dublata fata de normele oficiale ale Ministerului de Constructii. (...) Detinutii innebuniti de foame recurgeau la cele mai nastrusnice metode de supraalimentare, si anume: mâncau iarba, mâncau câini, pisici vânate de pe cuprinsul canalului sau din comuna invecinata, Navodari. S-au mâncat si larve de carabusi si tot felul de plante si vietati care erau socotite nutritive pentru salvarea vietii sau pentru prelungirea agoniei. La Capul Midia, unde lagarul era condus de un comandant cu numele Borcea, cam 70 de oameni au paralizat datorita supraefortului pe care il reclamau tortionarii ce stateau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne sa muncim cu mult peste puterile pe care le aveam. Aproximativ 700 de detinuti si-au lasat oasele numai la Midia ». Acolo, la Midia exista un “tarc special” in mijlocul lagarului in care erau amenajate 15 baraci. Aurel Suciu, unul dintre supravietuitorii lagarului povesteste in cartea lui Gheorghe Andreica, “Lumini ce nu se sting”, cum detinutii erau avertizati sa se tina departe de acest loc de “leprosi”. Numai ca ei n-au crezut minciunile arun¬cate de administratie, ci au inceput sa faca cercetari : «la un moment dat in acel tarc fu introdus generalul Mociulshi … De aici am tras concluzia ca ofiterii superiori care au luptat pe frontul de rasarit si care nu puteau fi acuzati legal in justitie de «crime de razboi» fusesera adusi in acest tarc al lagarului, iar caralii le ziceau acestora tot criminali de razboi. Altii dintre noi, cei din afara «tarcului mortii», au recunoscut pe unii fosti demnitari ai regimurilor trecute, oameni de onoare care n-au fost amestecati in politica dar avusesera o atitudine demna. Si, in sfârsit, vesnicii legionari care nu puteau lipsi când comunistii savârseau crima dupa crima». Principala forma de teroare pentru cei din «tarcul mortii» era infometarea. Mâncarea lor se pregatea in cazane separate. Dimineata li se sevea un surogat de cafea – orz prajit sau terci, dar nu primeau acea bucatica de pâine ca si restul detinutilor. La prânz si seara li se pregatea un fel de laturi din varza imputita sau gogonelele pe care alte cantine trebuiau sa le arunce. Din când in când primeu si câte o portie de turtoi de malai alterat. Suciu povesteste ca : « trupurile acestora slabisera intr-atât incât nu mai aratau a oameni ci a schelete ambulante. Chiar si mersul lor era schimonosit. Parca paseau saltând din calcâie asemeni unor specii de antropoide. In tarcul mortii pamântul era gol, ca pârjolit. Oamenii au mâncat toata iarba, orice buruiana. Chiar si pamântul fusese scormonit cautând buruieni». Mai mult, orice vietate care ajungea in tarc era mâncata. Lânga « lagarul din lagar » era o mlastina plana de broaste . La un moment dat, un val de inundatii a adus broastele in tarc : «ca lupii au sarit innebuniti de foame prinzând si inghitind de vii acele broscute. Când nimic viu nu mai era prin incinta, cei destinati mortii prin infometare ridicau ochii spre cer si se rugau Mai da, Doamne, o ploaie de broaste sa ne saturam si noi ». In tarc nu se dadea nici macar apa pentru spalat. Iar apa de baut se impartea cu o canita mica, in asa fel incât nici aceasta nu era suficienta. Suciu povesteste ca : «intr-o zi cal¬duroasa de vara se porni o ploaie. Acele schelete isi aruncasera zdrentele in graba si iesira printre baraci in pielea goala. Un spectacol terifiant. Parca s-au deschis mormintele si dau navala mortii … Ridicau mâinile in sus scotând niste sunete care nu erau omenesti. Era un fel de scâncet amestecat cu urlet de fiara flamânda. Atunci am vazut trupurile acelor oropsiti pline de bube, de rapan scâr¬bos dupa atâta necuratire … Aceasta fusese unica baie pe care o facusera, de alta nu-mi amintesc». Evident, in aceste conditii, moartea ii secera intr-una. Zilnic erau scosi câte unul-doi detinuti cu targa si dusi in comitirul «special» al lagarului. Lucrarile la canal s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a dezvaluirii pe posturile de radio „Europa Libera”, „Vocea Ame¬ricii” si „BBC” a terorii din lagarele de munca de la Canal. GENERALUL MOCIULSCHI Leonard Mociulschi, participant la cele doua razboaie mondiale, a fost decorat cu mari distinctii militare din partea tarilor europene cobeligerante, primind zeci de decoratii si medalii. Dupa instaurarea comunismului, si generalul a ajuns in « tarcul mortii » de la Midia. Suciu isi aminteste ca : « barbat bine legat a fost supus ingrozitorului regim de infometare pâna a devenit un adevarat schelet, o mortaciune care cu greu se târa pe cele doua picioare, barbat ce in timpul razboiului facuse mari bravuri pe frontul de rasarit. Acum, mai ramasese din acest brav ostas abia o umbra. Numele generalului era arhicunoscut de toata lumea si gardienii se intreceau sa afirme cine sunt ei si ce a ajuns dânsul. Generalul a profitat de acea batjocura facând pe mascariciul pentru o cârmoja de pâine aruncata in batjocura. I s-a ingaduit sa-si faca o ladita ce o purta pe umeri in banduliera. In loc de curea isi confectionase o sfoara din zdrente si din ce mai gasise din prin lagar, niste perii de lustruit bocancii. Mai avea si o cutie de conserve ruginita in care procurase funingine. Cu aceste obiecte facea pe lustragiul». Ofiterii ii aruncau in scârba tigari, in mijlocul mocirlei si il puneau sa imite ordinul de atac. Catelusa Mida Intr-o zi, a disparut catelusa comandantului-calau, Liviu Borcea. O botezase Mida, dupa numele lagarului, Midia. A dat ordin gardienilor sa o caute peste tot si, negasind-o, a ordonat o perchezitie in Tarcul Mortii. Aici s-au descoperit oase de pisici, dar si labele nefericitului animal disparut. Nebunia infometarii a mers atit de departe incit trupurile celor care mureau dupa numaratoarea de seara erau ciopirtite de unii si carnea era mincata asa, cruda.