EROII REZISTENTEI ANTICOMUNISTE / „Nici sanatatea, nici viata mea nu sunt de vanzare”

Analizat pe statistice si cifre, in bloc, comunismul a insemnat un regim criminal. Disecat pe povesti, a insemnat o tragedie. Povestea tinerilor care au preferat moartea in schimbul minciunii, a mamelor care au nascut dupa gratii, a pruncilor de cateva luni care si-au petrecut copilaria in adaposturile luptatorilor anticomunisti, a generalilor ajunsi in „Tarcul mortii”, morti de septicemie, cu sangele supt de lipitori, ori a maestrilor care au preferat teroarea in schimbul tradarii sunt mai relevante decat un morman de procese verbale si de statistici. Victor Radulescu-Pogoneanu se numara printre liderii politici pe care regimul comunist a reusit sa-i inchida, sa-i schingiuiasca, sa-i ucida. Dar n-a reusit sa-i ingenuncheze. Victor Radulescu-Pogoneanu s-a nascut in 1910. Licentiat in drept, filosofie si sociologie, isi incepe cariera politica in 1934, in Ministerul de Externe. Se ocupa de Directia Presei si Informatiilor din acest minister. Concret, alaturi de Camil Demetrescu si Grigore Niculescu-Buzesti, organizarea tehnica a negocierilor secrete cu Aliatii si Uniunea Sovietica. In 1947 este arestat si judecat in „procesul Maniu” pentru „instigare la crima de tradare prin necredinta”. Sentinta il condamna la 25 de ani de munca silnica. Este dus la Galati, apoi la Sighet, apoi la Ramnicu Sarat. Bolnav, in ultima parte a vietii, ajunge la Vacaresti, unde a murit in 1962, dupa ce a refuzat ferm tratamentul in strainatate, propus de securitate in schimbul tradarii. Neagu Djuvara il descrie intr-un articol publicat in 1988 drept cel mai extraordinar om din cati a cunoscut: „De as fi chemat sa vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-as pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (asa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Radulescu-Pogoneanu). Stim ca a murit in inchisoare, la 10 martie 1962 (...) Vin si eu sa-i inchin aceste randuri, pentru a incerca sa exprim, cu atata intarziere, marea afectiune pe care i-am purtat-o si nemarginita-mi admiratie. (...) Mijlociu de stat, subtire, aproape firav, chip de o mare finete, o privire blanda, dar vie care inspira indata simpatie (...) O boala grea il lovise, dovedindu-se fara leac si-l lasase aproape paralitic de picioare. Umbla cu doua bastoane, cu mare greutate, tarsind picioarele, dar nu ingaduia nimanui sa-l ajute, pentru ca nici o clipa sa nu-i slabeasca vointa de a infrunta singur aceasta nemiloasa adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani. (...) Cand Mihai Ralea s-a dus sa-l viziteze pe Pogoneanu in celula lui pentru a-l ademeni sa fie „mai suplu”, lasand sa se inteleaga ca in schimb i s-ar putea permite sa mearga sa se ingrijeasca in strainatate, a primit raspuns: „Nici sanatatea, nici viata mea nu sunt de vanzare”. Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temnita, pana la moarte, nu incerc sa-mi inchipui. Cincisprezece ani!”