Eroii din celula 74

* Si-au jertfit tineretea, familia si sanatatea pentru Tara si Neam, iar astazi, tara i-a uitat. * Primii detinuti politici din Maramures si-au plans eroii singuri, in celula inchisorii din Sighetu Marmatiei, in care s-a dezlantuit teroarea. * La 60 de ani de la incarcerarea primului lot de detinuti politici din Maramures, autoritatile „premiaza” eroii cu indiferenta si uitare, aruncand sacrificiul unei generatii la gunoi. * Totusi, ei, cei ignorati de vremelnicii conducatori, ar face oricand la fel. 30 august 2008. Prin vizeta ruginita de vreme si suferinta se zareste o lumanare care palpaie palid, la capul unui pat de fier si al unui parastas. De deasupra paturilor ruginite, privesc 18 tineri. 18 eroi. Primii detinuti politici din Maramures, „lotul Visovan”. Pana sa incerc sa asociez tinerii care privesc demn din fotografii cu batranii care tin intre palmele impreunate o lumanare, aud o voce: „El a murit in puscarie. Si el. El a murit din cauza suferintelor din puscarie. Si el, si el... Am mai ramas 6”. Batranul se opreste in dreptul unui pat deasupra caruia stau doi tineri: „Aici, sunt eu. Atunci, in 1948, aveam 17 ani... Eram niste copii, toti...”. Era vara lui 1948. O vara ploioasa si ciudata, care iti baga umezeala in oase la fel ca beciurile securitatii. 18 tineri, elevi la liceul sighetean Dragos Voda, erau in vacanta. Acasa, la Ieud, Dragomiresti, Viseu... Auzisera ca incepuse prigoana, dar se gandeau ca ei n-au facut nimic rau. In fond, a crede in Tara, Neam si Dumnezeu nu poate fi infractiune. Unii faceau parte din Fratia de Cruce „Ionel Mota”, condusa de Man Nistor, altii, din manunchiul de prieteni. Se intalneau saptamanal, discutau stirile politice, se rugau, citeau... Si se pregateau pentru rezistenta anti-comunista, sub conducerea directa a lui Ioan Gavrila Ogoranu. Uneori, faceau marsuri pe dealuri si exercitii fizice. Daca ar fi fost nevoie, urmau sa se retraga in munti, sa se ascunda, sa faca orice. Dar sa nu se supuna. Ei au trait lupta maramuresenilor impotriva activistilor ucraineni care voiau alipirea judetului Ucrainei, alegerile falsificate din 1946 si au auzit povesti despre lagarele rusesti... Altii, ca refugiati din Ardealul de Nord, au ajuns la studii in Bucovina si au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici impotriva populatiei romanesti. Stiau ca tara nu se indreapta intr-o directie buna si au decis sa reactioneze, asa cum o puteau face niste elevi. Cei mai multi au fost ridicati de securitate pe 21 august. Nistor Man, seful Fratiei de Cruce, se afla la Sieu. In cartea preotului Marius Visovan, „Marturii ale rezistentei anticomuniste din Maramures”, povesteste: „M-au luat de acasa jandarmii si m-au dus la Sighet, unde m-au luat in primire securistii Muresan si Stern. M-au dat pe mana agentului Gherasim, care m-a batut cu ce a apucat, cu palmele, cu picioarele...”. Ioan Ilban a fost ridicat in noaptea de 19 spre 20 august. Pe 21, in celula lui a fost adus Petru Codrea. Ioan Dunca se afla la Ieud cand ceilalti au fost arestati. Tatal sau fusese deja arestat, asa ca a fost fugar vreme de doua saptamani. Din cauza ca familia lui era terorizata, in 8 septembrie, s-a predat. A fost batut, dar n-a spus nimic, nici de Somesan (Ioan Gavrila Ogoranu, n.red.), nici de ceilalti camarazi. Tot pe 21, a fost arestat si Gheorghe Andreica. Grigore Hotico a fost retinut o zi mai tarziu, intr-un magazin din centrul Sighetului. Atunci, a primit doar o palma. Dar o palma pe care, uneori, o mai simte si astazi... Pe 29 august, au fost dusi la inchisoarea din Sighetu Marmatiei. Intai, cate doi in celula, apoi, din noiembrie, au fost bagati toti 18 in aceeasi celula, sa nu moara de frig. In jur, erau doar doua vase specifice unei celule. Apoi, au aparut niste paturi, cate unul pentru doi detinuti. Si atat. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vanat de frig si ploaie. Iar terciul... Terciul dezgustator de atunci li s-a parut bun dupa ce au ajuns in „iadurile” de Targsor, Aiud, Satu Mare, Canal... Acum, toti spun ca cele cateva luni petrecute impreuna in celula 74 au fost cele mai putin rele din infernul care a urmat. Directorul inchisorii era civil, gardienii nu deprinsesera inca metodele de tortura, iar foamea, frigul si nedreptatea erau mai usor de invins impreuna. In cartea lui Marius Visovan, Gheorghe Bulacu marturisea: „In celula 74, am dormit cate doi intr-un pat. Conditiile erau tot proaste, dar faptul ca eram toti impreuna a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viata de scoala, invatam fiecare din ce predau ceilalti: Aurel Visovan ne preda limba italiana, altii, matematici, istorie sau relatau continutul unor carti pe care le citisera”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane, ziua, detinutii nu aveau voie sa se intinda, li s-a interzis sa cante sau sa vorbeasca cu voce tare”. Ion Ilban isi aminteste ca, la un moment dat, cantau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis usa si s-a rastit: „Ce cantati, mai?”. Visovan a avut inspiratia sa raspunda: „Cantam Doina lui Eminovici, poetul Romaniei proletare”. Auzind un nume cu rezonanta ruseasca, gardianul s-a domolit. In mai 1949, lotul a fost dus la Cluj, pentru proces. Toti au avut o atitudine demna si si-au recunoscut „vina” de a iubi Tara si de a crede in Dumnezeu. Judecatorul a fost impresionat de tineretea lor si de onoarea lui Visovan, care a luat totul asupra lui, cerand eliberarea celorlalti. Totusi, niciunul n-a fost eliberat. Toti au fost condamnati si trimisi la diferite inchisori din tara. Elevii, la Targsor, studentii, la Pitesti, Jilava... Pe vremea cand se semna Carta Drepturilor Omului, lor aveau sa li se incalce toate drepturile. Cei de la Targsor se ajutau intre ei, impartind toate pachetele primite de acasa. Acesta avea sa fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces inscenat prin 1958. Membrii lotului Visovan au fost arestati din nou, pe motiv ca au avut o activitate dusmanoasa la adresa Guvernului, au tinut legatura intre ei dupa eliberare, au ascultat posturi clandestine si chiar ca ar fi incercat sa organizeze o miscare similara celei din Ungaria, din 1956, denumita „Familia Maramureseana”. Printre acuzatii, se afla inclusiv faptul ca, la Craciun, unul dintre tineri a cantat in casa preotului din Budesti o colinda pe versuri de Radu Gyr. Si de aceasta data, Aurel Visovan a luat vina asupra lui, desi nici macar nu se intalnise cu fostii camarazi in aceasta perioada, dar toti au fost condamnati la alti ani grei de puscarie. Dupa eliberare, au continuat sa fie urmariti, hartuiti si amenintati. Ani la rand, nu li s-a permis sa se inscrie la facultate sau sa se angajeze. Unul dintre fostii detinuti politici, Nistor Man, s-a aflat sub stricta supraveghere a generalului Nicolae Plesita, pe atunci, Comandant al Regiunii Cluj si a fost urmarit de 11 informatori. Astazi, in afara de Nistor Man, care s-a implicat si in Revolutia din 1989, niciunul dintre membrii lotului Visovan nu a primit nici macar o diploma de onoare din partea autoritatilor. La inmormantarea lui Aurel Visovan, autoritatile nu s-au grabit sa trimita nici omagii, nici coroane. Ei spun ca nu asteapta nimic. Au luptat pentru Tara si Neam si, chiar daca Neamul i-a uitat, ar face oricand la fel. Tara merita... Pe 30 august 2008, si-au comemorat mortii in celula 74, etajul doi, al inchisorii Sighet. In celula din care a inceputul totul. Printre paturile ruginite, erau doar cativa barbati carora lumea a uitat sa le spuna eroi si fiii fostilor detinuti politici. S-a tinut o slujba de comemorare si s-a ridicat un parastas pentru sufletele eroilor rezistentei anticomuniste. Niciunul dintre mai-marii judetului, care se lauda in discursuri ca apara valori, nu si-a facut timp sa le stranga mana si sa le spuna in soapta: „Multumesc”. Intrebati despre recunostinta aratata de autoritati, membrii lotului Visovan au rosit si au incercat sa-i scuze, repetand ca ei nu asteapta nimic. In fond, si-au sacrificat „doar” viata, sanatatea, familiile, iar cei care au rezistat se sting in indiferenta si uitare. Parastasuri le-au mai facut si parintii, care nu stiau nimic de ei, pe vremea cand erau inchisi in beciurile securitatii pentru Tara, Neam, Libertate si Onoare. Dar ei spun si astazi: „Am trait aceasta inchisoare cu toata credinta ca suntem pe linia corecta a mantuirii si existentei neamului nostru. Noi, nu cei care aplaudau, cei care strigau «tara si poporul rus». Spuneam ca, prin noi, s-au pastrat valorile occidentale, libertatea, democratia, drepturile omului, in general. Am facut inchisoarea fara parere de rau, am fost inchisi, flamanziti, batuti, fara aer, fara lumina, fara o carte, cu geamurile batute in cuie, sa n-avem nici lumina, nici aer. Daca te prindea cu o mina de creion, cu o bucata de hartie, erau capabili sa te omoare. Si lumea uita, dar noi nu uitam si am face si astazi la fel”. Sub comanda lui Ogoranu Grupul legionar din Sighetu Marmatiei, condus de Aurel Visovan, se afla sub comanda directa a lui Ion Gavrila Ogoranu, capul rezistentei anticomuniste din Muntii Fagaras, care a reusit sa se ascunda de Securitate aproape trei decenii. Camarazii sai de lupta ii spuneau „Mosul”, iar el se prezenta simplu: „Eu locuiesc in Galtiu, Alba, si-s plugar”. De fapt, a urmat cursurile a doua facultati si a condus Grupul Carpatin Fagarasan. A facut parte din Fratiile de Cruce inca din perioada liceului. Pentru lupta sa, a fost condamnat la moarte de doua ori. Prins in 1976, a fost salvat de la executie prin interventia directa a presedintelui Nixon. „M-am rugat! M-am rugat!” „In toamna anului 1948, am fost adus de la Securitate, la inchisoarea din Sighetul Marmatiei si introdus in celula 72 de la etajul doi. Privind de jur imprejur, am observat doar doua vase specifice unei celule de puscarie. Nimic altceva. Atunci, mi-am zis: Iata-ma la un inceput de drum pentru care ma pregatisem... Doamne, ajuta-ma! Era straniu acel spatiu atat de gol. Nici vorba de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusa fereastra facuta cioburi (probabil, din cauza vantului). Astfel ca gratiile aparau mai mult de frig si ploaie decat geamul care nu-si merita numele. Iata-ma fata in fata cu mine insumi. Lipseau anchetatorii de care scapasem - cel putin, pentru un timp. Trebuia sa-mi fie frig, foame, dar nu simteam nimic din toate acestea. Gandurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu ma intrebam: De ce calaii securisti m-au chinuit atat, cand ei detineau - de nu stiu unde - o lista cu nume si date exacte?! Ramas singur in mijlocul celulei, m-am intrebat: «Oare voi fi in stare sa rezist asa dupa cum aveam atatea pilde ale inaintasilor? Am rostit, mai intai, o rugaciune Celui de Sus, pentru a ma incuraja. Apoi, incet, am inceput sa fredonez “Sfanta tinerete legionara!”... Simteam ca-mi cresc puterile (...). Cand imi intindeam in disperare bratele spre cer, strigand: «O, Doamne, unde esti?», «De ce nu aprinzi minuni ceresti?», «O, Doamne, unde esti?»... Mai tarziu, nu reuseam nici macar sa ma rog in gand, intrucat urlam: «M-am rugat! M-am rugat!»... La urletele mele, mi se administrau alte batai si alte torturi din partea comitetului de tortura” – Aurel Visovan. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?”. Inchisoarea absoluta Nistor Man, fostul sef al Fratiei de Cruce din Sighet, unul dintre tinerii care a fost condamnat la cei mai grei ani de puscarie, a declarat: „Am trait epoca de inalta tradare nationala de cea mai lunga durata din istoria Romaniei. Comunismul, creatie straina de poporul roman, atee, i-a intemnitat si i-a ucis pe cei mai buni dintre noi in inchisoare si, ulterior, din cauza ranilor contactate in temnita. Au supravietuit doar cei cu un noroc deosebit. Au supravietuit cei cu o cartela genetica deosebita, mostenita de la parinti. Incolo, suferinta a fost de nemasurat. Citez mereu un filosof grec care spunea ca «raul este fara limita, numai binele are limita». Comunismul, impotriva celor pe care i-a considerat dusmani, a folosit tot raul posibil. Izolarea noastra a fost absoluta. Intr-o lume civilizata, omul, infractorul este izolat de societate, nu este izolat si de carte, si de parinti, si de aer si de toate. Inchisoarea absoluta inseamna inchisoare in care n-ai nicio legatura”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro