EROII de langa noi

* 28 mai, „Ziua Eroilor”. Ca-n fiecare an, depunem coroane, citim discursuri si asistam la niste manifestari ce par organizate numai pentru a fi bifate undeva. Intre timp, eroii de langa noi se sting tacut si modest, altii trec drept anonimi, fara sa se planga si fara sa ceara nimic. De ziua lor, GAZETA a realizat o radiografie a eroilor din armata romana, de la veteranii celui de-al doilea Razboi Mondial la militarii intorsi din teatrele de operatiuni straine. * 28 mai, Ziua Eroilor. Ca-n fiecare an, politicienii, sefii de institutii, primarii sau simpli cetateni se aduna in fata unui monument al eroilor, citesc discursuri frumoase, dar de cele mai multe ori fara substanta, depun o coroana si, eventual, scapa o lacrima in coltul ochiului. Apoi, pleaca multumiti: aparent, si-au facut datoria fata de eroi. Cine sa-si mai aduca aminte ca, in Romania, sunt peste 150.000 de morminte ale eroilor nostri pline de maracini sau mii de oameni care si-au riscat viata sau sanatatea pentru Tara, care trec anonimi sau se sting incet, in uitare? Eroi nu sunt doar cei de sub crucile vechi din cimitire sau cei pomeniti pe un obelisc modest. Eroii sunt langa noi: modesti, tacuti, curajosi, patrioti, onorabili. Nu se plang, nu se lauda, nu striga. Nu cer nimic. Poate, doar din cand in cand, cateva minute, pentru a-si spune fabuloasele povesti. Intr-o incapere mica, cu mobilier din lemn si pereti plini cu fotografii, medalii, tablouri, asteapta emotionati cativa veterani de razboi, militari din cadrul UM 01354 Baia Mare si reprezentanti ai Centrului Militar Judetean. Unii au luptat in cel de-al doilea Razboi Mondial, altii s-au intors din Afganistan, altii au jurat credinta tarii sau incearca sa promoveze, in randul tinerilor, adevaratele valori ale neamului romanesc: onoare, patriotism, curaj, forta. Conform DEX-ului, toti sunt niste eroi, dar niciunul nu-si atribuie acest statut si niciunul nu face caz din sacrificiul lui. Dupa o clipa de tacere, un batranel deschide sirul povestilor. Se numeste Vasile Cuciulan si este locotenent in retragere si veteran de razboi. Isi drege glasul si incepe pe un ton scazut: „Nu am sa va spun decat cel putin 5 la suta din cate mi s-au intamplat, am vazut cu ochii si am auzit cu urechile mele in timpul razboiului. Am fost pe front in Est si in Vest. Am plecat prima data intr-o coloana de evacuare din Basarabia, in 15 februarie si am ajuns in 4 aprilie in Bucuresti, cand au bombardat americanii Bucurestiul (unde au fost peste 1200 de morti), Teatrul National, Opera Romana, Gara de Nord, zeci de blocuri. Am plecat din nou pe front in Basarabia, in Moldova, la Iasi, Podul Iloaiei, Targu Frumos, Baile Baltacesti si Roman. Intre Roman si Piatra Neamt, in comuna Frumoasa, am dormit in curtea unui om. Pe la 10.30-11, a venit comandantul de baterie. Odata am fost in pozitie de drepti, ca dormeam imbracati. Zice: pe loc repaus!, comunicatul majestatii sale Regele Mihai I, ordon armatei romane sa intoarca armele contra armatei germane si sa treaca de partea armatei Uniunii Sovietice, de partea Armatei Natiunilor Unite. Cu asta, s-a terminat razboiul in Est. In Vest, regimentul cu care am fost s-a desfiintat in urma luptelor de la Iasi, Podul Iloaiei, au fost foarte mari lupte. Pe frontul II si III ucrainean au fost 1 milion si doua sute de soldati. Noi, romanii si nemtii, am fost vreo 270.000. M-au transferat la Regimentul II care de lupta. Cu acest regiment, am plecat pe frontul din Vest. Am plecat cu trenul in 17 februarie si am ajuns in 24, langa Budapesta si am inceput atacul in ziua de Bunavestire”. In timpul acelor lupte, a murit un locotenent roman, George Ion. Cuciulan a intrat in tanc, i-a luat ceasul de argint si l-a predat majorului de campanie. Dupa mai bine de patru decenii, in 1987, a primit o scrisoare de la fratele lui, care anunta ca a primit ceasul si-i transmitea multumiri. De sfarsitul razboiului a aflat de la niste partizani nemti, imbracati in haine de piele si cu caciuli pe cap. Si colonelul in rezerva Haralambie Cacina a luptat atat pe frontul din Vest, cat si pe cel din est. „Botezul focului” a fost, cum spune colonelul, inceputul luptei pentru eliberarea Ardealului de Nord: Sfantu Gheorghe. Spre Targu Secuiesc, au urmat alte lupte grele. Nemtii se retrageau prin paduri, in dezordine, iar la un moment dat, niste unitati nemtesti i-au incercuit. Au urmat momente greu de uitat: 4 ore s-a tras incontinuu. Veteranul de razboi spune insa ca cea mai mare rezistenta a fost pe Valea Muresului: „In fata, aveam un deal la o cota de 460 de metri, raul Mures. Nemtii ocupasera o pozitie foarte avantajoasa pe varful dealului unde, sustinuti de artilerie, puteau sa traga. Nu a durat mult, aceasta lupta a durat 10-11 zile, dar istoricii au spus ca au murit 11.000 de oameni. Niste episoade greu de descris, pentru ca se tragea zi si noapte. Langa Oarba de Mures, in Panceu, un sat, aveam un consatean Anton Profir, am suferit foarte mult ca mi-a murit din grupa mea cel mai bun prieten si constatean. Avea 20 de ani. Tot atat aveam si eu. Am suferit foarte mult ca-mi cerea ajutor, dar nu aveam posibilitatea sa ne retragem nici mortii, nici ranitii”. Haralambrie Cacina nu si-a pierdut numai prietenul in razboi, ci si doi dintre frati: Traian si Lazar, ambii foarte tineri: „Am fost patru frati si toti patru am fost atunci in razboi. Am mai ramas doi: eu si Alexandru. Poate, e si o traditie in familie. Tatal mea a luptat la Marasesti. Pentru mine, a fost o amintire destul de grea, totdeauna mi-a fost greu sa povestesc prin ce-am trecut. Razboiul pentru mine a fost o trauma care m-a urmarit toata viata. Am avut chiar cosmaruri. Un cosmar care a continuat toata viata”. Un alt batranel, care ascultase pana atunci in tacere, ne roaga: „Daca aveti rabdare, aveti putina si pentru mine”. Se numeste Petru Coca si este colonel in retragere. A devenit militar in mai 1944, la varsta de 17 ani. La 23 august 1944, a ascultat la radio Proclamatia Majestatii Sale, apoi: „sub comanda colonelului Petrovici Petru (asa l-a chemat pe comandantul unitatii), s-a organizat intampinarea unor vase de razboi ale flotei germane din Marea Neagra, care incerca sa se retraga spre Austria. Unitatea noastra avea un batalion de instructie si un batalion de subofiteri graniceri. S-a primit ordin, ne-am instalat pe malul Dunarii si pe o insula care era in mijlocul Dunarii. A sosit un prim convoi de 24 – 30 de vase de razboi, care a ancorat in port. A fost dupa-masa. Noi am deschis foc impotriva lor. Va dati seama de focul pe care-l aveam noi, ca unitate de graniceri... Va spun ca n-aveam, pe atunci, decat doua tunuri de calibrul 49. Lupta a fost, bineinteles, inegala. Nu i-am putut dezarma, pentru ca asta era ideea. Acolo a fost grav ranit sergentul major Miulescu Dumitru. A fost prima victima din unitatea noastra. A doua zi si urmatoarele cateva zile, au trecut inca 3 convoaie. Noi nu le-am putut opri, dar intre Corabia si malul Dunarii, era intr-o comuna o alta unitate de artilerie venita din frontul din Moldova care avea tunuri de 100. Cu ajutorul lor, acele convoaie au fost, in mare masura, oprite, iar restul a fost oprit undeva inspre Turnu Severin. Si asa s-au terminat atunci luptele in ceea ce priveste dezarmarea trupelor germane, care se retrageau. La alte cateva zile, un alt convoi, dar de data aceasta terestru, incerca sa treaca undeva spre Iugoslavia. L-am dezarmat, l-am dus in cazarma si am stat 3 zile cu prizonierii, acolo. Pentru ca devenisera prizonieri de razboi, noi am avut ordin sa ne comportam cu ei ca si cu camarazii nostri. I-am cazat in baraci, le-am dat mancare, iar dupa trei zile, aceasta unitate dezarmata de noi a fost predata trupelor sovietice si dusa undeva, la Caracal”. Au urmat apoi lunile septembrie-octombrie-noiembrie, pregatirea pentru a participa pe frontul din Vest. In februarie-martie, au plecat pe front. La 6 iunie 1945, colonelul Dumitru Stancov a dat ordin: „Directia Patria, inainte, mars!”. Coca spune ca: „Am calatorit pana in tara 78 de zile. Am ajuns la Simeria in 18 august. Zilnic, faceam 25 – 35 km, in functie de trecerile de apa, pentru ca toate podurile au fost distruse. Va rog sa ma credeti, dormeam mergand pe jos. Se intampla cand aveam posibilitatea sa punem mana pe o caruta si dormeam inaintand. A plouat, a fost vant, a fost soare, praf, indiferent, musai a fost sa venim. La 18 august, am ajuns la Simeria. Am intrat in tara pe la Nadlag. Nu mai stiu localitatea, dar ne-au iesit in fata primarul, preotul, directorul scolii, cetateni, un grup de elevi si ne-au cantat si ne-au urat „bine ati venit acasa”. In 22, am ajuns langa Bucuresti. Din cele trei batalioane ale regimentului, s-a format un singur batalion. In 23, in Bucuresti, ne-am aliniat unitatile care s-au intors de pe front si am trecut cu unitatea pe sub Arcul de Triumf. Candva, s-au filmat aceste unitati si apoi, la emisiunile din 23 August, eu imi vedeam unitatea la televizor”. Plutonierul ajutant principal Leucean Felician, secretarul ANVR, s-a inrolat la 1 iunie 1943, ca si copil de trupa. Facea parte dintr-o familie saraca, fratii erau plecati pe front, si spera sa poata urma liceul militar. A avut multe actiuni de sprijinire a armatei, cum ar fi pregatirea armelor, dar una dintre cele mai emotionante a fost ingrijirea ranitilor: „Sala de gimnastica a liceului Avram Iancu se trasformase in spital. Misiunea mea era de a-i ajuta pe cei raniti, ducandu-le mancare la pat, mangaindu-i cu vorbe, citindu-le scrisori, scriind scrisori, citindu-le poezii. In acest razboi, am pierdut doi frati, unul la Cotul Donului, celalalt la Campia Turzii, prin retezarea capului. Corpul a fost gasit in martie 1945, desi disparuse in octombrie 1944, a fost gasit intr-o mocirla, fara cap. Al treilea frate a ajuns pana in Muntii Tatra si s-a reintors pe jos, a intrat pe la Biharia, a fost primit de primarul Oradiei si a participat la defilarea de la 23 August, trecand pe sub Arcul de Triumf”. Leucean prezinta trist statisticile veteranilor de razboi. In judet, au mai ramas 2272 de membri ai asociatiei, dintre care doar 560 de barbati. Restul reprezinta vaduve de razboi: „Peste 5-6 ani, ne stingem, cum spune o poezie a unui colonel, Ion Costea: se sting veteranii lasati in uitare/ incet, in tacere si-n lacrimi se sting/si nimeni nu-i plange, pe nimeni nu doare/ca mor veteranii, nici ei nu mai plang”. Capitanul Iulian Bejan din cadrul UM 01354 Baia Mare, intos si el dintr-un altfel de razboi, cel din Afganistan, spune ca razboiul de azi nu mai seamana cu cel din povestile veteranilor: „Bineinteles ca, dati fiind ani care au trecut, nu seamana. Eu respect activitatea veteranilor si astazi cred ca nimeni nu vrea sa fie erou, dar uneori se mai intampla. Cimitirele sunt pline de eroi. Nu ma consider un erou, ci un tip care si-a facut meseria. Am participat pe teatrul de operatii din Afganistan, in cadrul unei misiuni Ana Training pentru implementarea instructiei”. Capitanul Bejan isi aminteste ca si el a fost la un pas de moarte, in timp ce se deplasa cu un convoi intre doua baze: „Am fost atacati de un grup rebel de talibani, am deschis foc”. Dupa acest episod, militarul roman a fost felicitat de americani. De altfel, pe teatrele de operatii straine, romanii sunt extrem de apreciati. Bejan spune ca: „Nu trebuie sa avem un complex pentru generatia asta, nu suntem un neam de capsunari, in atatea domenii sunt oameni deosebiti. Suntem niste oameni care ne putem face treaba fiecare in meseria lui. Si armata romana n-a intrat in NATO ca o ruda saraca, ci ca un partener”. Maiorul inginer Gavril Rusza a fost de doua ori in Afganistan, in cadrul misiunii „Ana Training” si spune ca: „Eroul este cel care si-a pus viata in slujba altor oameni. Sunt militar de la 14 ani si am fost de doua ori in Afganistan. La a doua, lucrand in comandamentul american, intr-o baza mare in care eram numai 2 romani, am avut ocazia sa merg si la spital. Pe toti romanii pe care i-ati vazut veniti in tara eu i-am vazut prima data acolo, la spital. Si atunci, ii ajuti cu ce poti. Experientele astea te marcheaza, intr-un fel. Pericolul poate veni de oriunde”. Rusza spune ca a fost surprins de respectul americanilor pentru eroii lor: „Nu conta ora, noaptea la 2 suna goarna, stanga-dreapta erau militari si trecea masina cu morti. Anul trecut, in august-septembrie, zilnic erau masini. Dar erau si cate 5-6 morti odata. Saluta toata lumea si, apoi, erau repatriati”. In Romania, din pacate, eroii, cei din morminte sau de cei de langa noi, sunt prea des uitati. „Noi dorim sa fim ultimii veterani de razboi” Colonel (r) prof. doctor Valeriu Achim, vicepresedintele Asociatiei Veteranilor de Razboi (ANVR), filiala „Bogdan Voda” Maramures, spune ca memoriile veteranilor au fost cuprinse in cateva volume. Mai mult, asociatia editeaza de vreo doi ani si revista „Veteranul de razboi”. Nu sunt manifestari publice sau sarbatori nationale la care veteranii sa nu ia cuvantul. De asemenea, ANVR a organizat o serie de actiuni in licee, prin care a incercat sa apropie tinerii de istoria si valorile neamului. Una dintre cele mai mari reusite este insa amenajarea cimitirului eroilor de langa Monumentul Ostasului Roman. Colonelul Achim spune ca: „Ani de zile, noi am propagat o lozinca: noi dorim sa fim ultimii veterani de razboi. Acest lucru era valabil cu cativa ani mai inainte, dar incet, nu mai putem deveni ultimii veterani, pentru ca situatia din Europa obliga statele sa intervina. Si acum, avem veterani ai nostri. Nu vom fi, din pacate, ultimii veterani de razboi”. Militari „vechi” si „noi” Maiorul Alin Mihai, loctiitorul comandantului Batalionului 612 Artilerie antitanc Maramures, a declarat ca: „Aceasta Zi a Eroilor, 28 mai, a fost proclamata prin Legea 379 din 2003, cautandu-se astfel sa se perpetueze si sa se stabileasca o zi in calendarul national, o zi a eroilor, urmand sa mentinem si sa dezvoltam traditiile militare pentru ca astfel de fapte, astfel de intamplari care au avut un impact deosebit pentru istoria tarii, sa nu se piarda. Reamintindu-le si aducandu-le mereu in constiinta populatiei, vor fi duse mai departe. Iar aceste fapte vor constitui, poate, un imbold si un indemn pentru cei care sunt acum si care vor veni dupa noi, sa duca mai departe aceste idealuri. Exista o legatura intre veteranii de razboi, veteranii militari, armata romana etc. Incercam sa invatam, sa luam din experienta celor care ne-au fost mentori si, la randul nostru, sa ducem mai departe aceste traditii. Activitati prin care, pentru cateva momente, poate nu suficient de multe, reusim sa ne adunam si sa ne gandim la cei care nu mai sunt printre noi, la faptele lor de arme, la importanta sacrificiului pentru natiune si pentru tara”. Tara, tara, vrem militari! Maiorul Gabriel Ghilvacs, seful biroului informare – recutare din cadrul Centrului Militar Judetean, spune ca institutia pe care o reprezinta incearca sa promoveze in permanenta cariera militara si sa recruteze tineri atrasi de o astfel de profesie: „Ne intalnim in fiecare an atat cu elevii de clasa a VIII-a, cat si cu cei de a XII-a. Stand de vorba cu tinerii, incercam sa atragem atentia asupra patriotismului, profesionalismului”. Tinerii care doresc sa urmeze o cariera militara trebuie sa fie, in primul rand, apti atat fizic, cat si psihic. Celelalte valori ale armatei romane: forta, patriotism, respect, onoare se dobandesc in perioada de pregatire si se asimileaza pentru toata viata, la depunerea juramantului. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro