''Episcopul Rosu'', blamand Biserica

Nebanuind „pericolul” schimbarii politice, Episcopul Justinian a patat peretele posteritatii cu amprente comuniste. „… libertatea, independenta, suveranitatea, progresul, inflorirea, intarirea acestui popor, trebuie sa fie foarte scumpe (…) Cand vezi insa cum unii slujitori ai Bisericii si acum inca mai fac un joc dublu (!), cu o fata aratandu-se afara si cu alta lucrand cu staruinta pentru perpetuarea dezbinarii in randul poporului (…) E dureros pentru ca Biserica Ortodoxa Romana nu stie bine inca sa lucreze cum trebuie pentru servirea intereselor poporului roman de aici. E dureros ca nu suntem la inaltimea asteptarilor ce s-au indreptat spre noi (…) Pentru marile interese ale patriei noastre, pentru viitorul luminos al poporului roman, cred ca a sosit timpul sa considerati ca o datorie sfanta, patriotica, sa va apropiati si voi (influentii regimului comunist, n.mea) de biserica, sa cercetati, sa intrebati ce vrea intr-adevar acesta Biserica stramoseasca, ce rol a avut in trecut, ce rol ii revine azi. Daca in viitor va fi sau nu va fi nevoie de Biserica (!) (…) Comunismul contribuie, indirect, foarte mult la innobilarea si la spiritualizarea lumii (…) Sa vibram, sa traim plenar gandurile in care ne gasim.” E o scrisoare. O scrisoare… pierduta. Si regasita. Un remember “plenar”, ca un exercitiu democratic… “O piedica in calea uitarii”. Amuzati? Ingretosati? Nostalgici? Surprinsi? In fine… Sa ridicam marama de pe crestetul acestei “subtile” propagande comuniste. Ce to’aras o fi scris-o? Cele scrise mai sus sunt datate 12 septembrie 1974. In acea zi nefasta pentru inspiratia celui care pe atunci coresponda pentru a se lipi de vreo numire in fruntea ortodocsilor maramureseni (lobby socialist!), poarta semnatura “Fratele Justinian”. In timp, Justinian a ajuns Maramureseanul si conducatorul celei mai inalte institutii bisericesti din judet si membru in Sfantul Sinod: Episcop de Maramures si Satmar. Copil sarac din Plopis, cu perseverenta taranului roman, Ioan Chira a parcurs treptele ierarhice pana la implinirea visului. Pe traseul identitatii s-a supus tuturor transformarilor impuse. A fost intai Justinian Chira, apoi Justinian Maramureseanul, dar, imi place sa cred, macar pentru harul preotului care m-a botezat ortodox, ca Episcopul odinioara “rosu”, n-a mai gresit. Insa nici nu a constientizat ca pe langa greselile trecutului nu poti trece, poti doar sa ti le asumi. Sigur, “cel fara de pacat sa arunce primul cu piatra”! Insa n-am pietre-n mana. Am cuvinte. Care probabil dor, dar care sunt reale. P.S.: Scrierea trebuie (nu-mi place cuvantul!) sa aiba un scop definit? Acesta e argumentul care combate: “nu conteaza ce drum alegi pentru a-ti atinge telul.” Conteaza. Iar Justinian a calcat in picioare poezia simplitatii: “sihastrul n-are nevoie decat de-o chilie, o candela pe care s-o aprinda intotdeauna din Eternitate.” Pe care a scris-o tot el. Insa pe atunci gandea invesmantat in rasa calugareasca, in linistea Rohiei nemuritoare, departe de tentatiile lumesti. Catalin VISCHI