Eminescu şi Biserica

Reporter: Care este felul în care Mihai Eminescu s-a raportat la Biserică? Pentru că este un aspect insuficient cunoscut.

Pr. Dr. Cristian Ştefan – Mihai Eminescu nu a fost genul care să insiste asupra acestui aspect. Din punct de vedere al poeziei, găsim puţine locuri unde aminteşte de relaţia dintre el şi Biserică, sau din care să putem deduce lucrul acesta. În acest sens, putem spune că avem puţină poezie religioasă în opera eminesciană. Dar, cercetând acele poezii în care avem element religios, putem spune că el are chiar o poezie teologică, deci mult mai profundă. Şi aici amintim Scrisoarea I, care face referire foarte clară la referatul biblic al Creaţiei. Şi numai Eminescu putea să pună în versuri aşa ceva. Apoi, putem deduce relaţia lui cu Biserica sau cu morala creştină din alte scrieri literare sau articole pe care le-a avut în diferite ziare sau apariţii din acea vreme. Şi aici amintim în special ziarul Timpul, în care el face adesea referiri teologice.

În primul rând, arată că creştinismul este cel mai important lucru ce s-a petrecut în istoria evenimentelor, insistând şi asupra persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, arătând că chipul Lui este foarte important ca model pentru noi oamenii. Apoi, într-un alt număr, tot din Timpul, vorbeşte foarte clar despre Mântuitorul Iisus Hristos în postura Sa de jertfă. Se pare că acest articol a fost scris chiar pentru Vinerea Mare, pentru că articolul respectiv este de prin 1878 din aprilie, şi coincidea atunci cu Paştele. Şi chiar scrie în acest articol despre cum Mântuitorul stă în mormânt şi cum urmează să se înalţe.

De asemenea, are câteva aspecte în scrierile sale, în care insistă asupra valorilor care reprezintă Biserica: Adevăr, Bine şi Frumos. Despre Adevăr el spune că este stăpânul nostru şi nu noi suntem stăpânii Adevărului. Iar din punct de vedere al Binelui, şi aici vorbim de latura morală, Eminescu spunea că moralitatea este pentru suflet la fel cum este sănătatea pentru trup. Iar din punct de vedere al Frumosului, nu are rost să mai dezvoltăm, pentru că toată opera lui reprezintă o încadrare în acest Frumos.

Este foarte important să legăm persoana lui Mihai Eminescu de noţiunea de Dar. El este un dar de la Dumnezeu pentru Neamul Românesc. Şi el a împlinit acest act liturgic, (că aşa se numeşte când darul primit de la Dumnezeu îl întoarcem înapoi la Dumnezeu) prin opera sa, prin toate scrierile sale în ceea ce înseamnă păstrarea tradiţiilor româneşti, în ceea ce înseamnă partea pozitivă a Neamului Românesc. Pe lângă faptul că el a fost numit şi „poetul fără pereche”, iată, el este şi un mare apărător al valorilor şi tradiţiilor naţionale româneşti. Poate că din acest punct de vedere nu a fost totdeauna iubit, nici de cei din afară, şi chiar nici de cei din interiorul ţării noastre, mai ales că el avea un spirit justiţiar. Mai mult decât atât, ştim cu toţii că este numit „geniul poeziei româneşti”. Dar lui nu-i plăcea să i se spună lucrul acesta. Chiar dă o replică la un moment dat, că poţi număra pe degete geniile care au fost în lume, ori, dacă le numeri pe acestea, sunt nesemnificative raportat la stelele de pe cer. Deci, încă o dată se dovedeşte modestia lui, care este un lucru deosebit, raportat la valoarea pe care o are.

De asemenea, se ştie despre Eminescu faptul că era un om foarte aplecat asupra oricăror domenii. Cu siguranţă că nici latura aceasta teologică, bisericească, nu i-a rămas indiferentă. Şi în primul rând, contactul lui cu viaţa bisericească a fost din familie, pentru că a avut mai multe surori şi fraţi care au urmat calea monahală. Chiar şi alte rudenii din familia lui au urmat calea monahală. Se ştie că Eminescu frecventa mănăstirile. Este consemnat faptul că nu cu mult înainte de a trece la cele veşnice s-a dus la Mănăstirea Neamţ şi s-a spovedit. Deci, iată, mai mult decât faptul că era aplecat asupra problemelor teologice, era chiar şi un practicant. Chiar dacă nu era, să zicem, un practicant zilnic, cum sunt oamenii de rând. Dar noi ştim că de obicei intelectualii nu sunt foarte aplecaţi spre a frecventa Biserica, chiar dacă în sufletul lor există această credinţă puternică în Hristos.

Reporter: Dar avea anumite aspecte care-l preocupau mai intens din scrierile religioase?

Pr.dr. Cristian Ştefan: Se inspira din Sfânta Scriptură în scrieri, chiar şi în poezii. Sau chiar din Sfânta Liturghie. De exemplu, Rugăciunea unui dac are elemente chiar din Sfânta Liturghie, unde este versetul „sus să avem inimile”, care numai în Sfânta Liturghie îl găsim. Lucrul cel mai important pe care l-a identificat pe latura aceasta teologică este faptul că creştinismul are o virtute care le depăşeşte pe toate din celelalte religii: Iubirea.

Şi el face mereu referire la acest aspect pentru că nu-i tot una să mori ca în budism, să mori cum a murit Socrate sau să mori ca şi Hristos care s-a jertfit din iubire faţă de ceilalţi, faţă de creatură. Şi atunci, el dezvoltă această idee, chiar afirmând la un moment dat că „de două mii de ani ni se spune să ne iubim şi noi continuăm să ne sfâşiem”.

Se ştie că Iubirea este ca un fir roşu al creaţiei eminesciene, fie că e vorba de iubirea agapică (în relaţia dintre om şi Dumnezeu) sau eros (iubirea între oameni) sau filio (iubirea între semeni), toate acestea vor surprinde în opera lui.

Reporter: Dar credeţi că relaţia dintre Eminescu şi Biserică a fost intenţionat pusă sub obroc?

Pr.dr. Cristian Ştefan: Este posibil pentru că ştim că mulţi ani a fost sistemul comunist care interzicea să dezvolţi o astfel de idee. Şi abia acum, după 1989, s-a pătruns mai în profunzime asupra acestor aspecte. Dar, Eminescu a apreciat întotdeauna legătura aceasta dintre Biserică şi Neamul Românesc, care a fost o legătură fundamentală pentru Neamul Românesc.

Pentru că prin Biserică s-a păstrat limba românească atât de unitară. Pentru că, spunea el, în ţara noastră, indiferent de regiune, nu există dialecte, ci regionalisme care nu îi împiedică să se înţeleagă români cu români, cum se întâmplă în alte ţări. De aceea, el a ţinut foarte mult la acest aspect. A cercetat cărţile de cult, tocmai pentru că acolo găsea seva de care avea nevoie. Vechile cărţi care au fost tipărite în tinda Bisericii şi a ştiut apoi să le fructifice ca nimeni altul.

Mi-a plăcut o expresie în care Eminescu era numit „Sfântul cuvintelor româneşti”. Chiar dacă unii insistă că ar trebui canonizat pentru că sunt discuţii asupra trecerii sale la cele veşnice. Că se spune că nu-i adevărat motivul pe care-l cunoaştem noi de obicei, ci că ar fi fost „ajutat” să părăsească lumea aceasta. Tocmai pentru că era deranjant prin valoarea lui şi pentru ceea ce susţinea el pentru binele Neamului Românesc, atât din punct de vedere naţional, cât şi din punct de vedere al credinţei. Aşa că unii insistă că ar fi potrivit ca Sfântul Sinod să-l canonizeze. Sigur că aici trebuie îndeplinite mai multe condiţii şi este destul de greu să se ajungă la aşa ceva.

Alţii susţin că ar trebui declarat Erou naţional. Această variantă mi se pare mai accesibilă. Dar un lucru este cert: Eminescu este poetul nostru naţional, aspectul acesta nu ni-l poate lua nimeni. Din păcate, încearcă atâţia astăzi să-i mai ştirbească din valoare, să-i nege valoarea şi să-l scoată din inima şi mintea elevilor.

Din păcate, se încearcă să se lovească în două instituţii foarte importante ale Neamului Românesc: Biserica şi Şcoala. În ceea ce priveşte şcoala, tocmai aceşti mari oameni ai Naţiunii Române sunt, din păcate, fie ignoraţi, fie scoşi cu bună ştiinţă şi rea voinţă din manuale sau oferindu-li-se elevilor anumite aspecte mai mult legate de persoana artistului decât de opera sa. Iar prin aceasta nu facem decât să ne desfiinţăm pe noi ca şi Neam, să ne desconsiderăm. Pentru că nu ştim să dezvoltăm în noi conştiinţa aceasta a aprecierii propriilor noastre valori.

„Ştim cu toţii că este numit „geniul poeziei româneşti”. Dar lui nu-i plăcea să i se spună lucrul acesta. Chiar dă o replică la un moment dat, că poţi număra pe degete geniile care au fost în lume, ori, dacă le numeri pe acestea, sunt nesemnificative raportat la stelele de pe cer. Deci, încă o dată se dovedeşte modestia lui, care este un lucru deosebit, raportat la valoarea pe care o are”. 

Pr. dr. Cristian Ştefan